• Partidul Creștin Democrat din Chile ("Partido Demócrata Cristiano")
• Partidul pentru Democrație ("Partido Por la Democracia")
• Partidul Socialist din Chile ("Partido Socialista de Chile")
• Partidul Radical Social Democrat ("Partido Radical Socialdemócrata")
• Reînnoirea Națională (Chile) ("Renovación Nacional")
• Uniunea Democrată Independentă ("Unión Demócrata Independiente")
• Partidul Comunist din Chile ("Partido Comunista de Chile")

Salvador Guillermo Allende Gossens (n. 26 iunie 1908, Santiago de Chile, Chile – d. 11 septembrie 1973, Santiago de Chile, Chile) a fost un medic și politician chilian, primul marxist ales prin alegeri libere în funcția de președinte al unei țări din America Latină.

Cariera politică a lui Allende s-a întins pe aproape patru decenii. Ca membru al Partidului Socialist din Chile, el a fost senator, deputat și ministru. De trei ori consecutiv a candidat fără succes la alegerile prezidențiale din Chile, în 1952, 1958 și 1964, iar în 1970 a fost ales ca președinte al statului.

În timpul loviturii de stat conduse de Augusto Pinochet, s-a sinucis în biroul său cu o armă de tip AK-47 pe care o avea de la Fidel Castro.

Referințe

Bibliografie

• Comite central del Partido comunista de Cuba: Comisión de orientación revolucionaria. Rencontre symbolique entre deux processus historiques [i.e., de Cuba et de Chile]. La Habana, Cuba: Éditions polituques, 1972.

Legături externe

Materiale media legate de Salvador Allende la Wikimedia Commons

• Photos of the public places named in homage to the President Allende all around the world
• Salvador Allende's "Last Words" Spanish text with English translation. The transcript of the last radio broadcast of Chilean President Salvador Allende, made on 11 September 1973, at 9:10 am. MP3 audio available here [1] Arhivat în 30 septembrie 2009, la Wayback Machine..
• Caso Pinochet. While nominally a page about the Pinochet case, this large collection of links includes Allende's dissertation and numerous documents (mostly PDFs) related to the dissertation and to the controversy about it, ranging from the Cesare Lombroso material discussed in Allende's dissertation to a collective telegram of protest over Kristallnacht signed by Allende. es
• An Interview with Salvadore Allende: President of Chile, interviewed by Saul Landau, Dove Films, 1971, 32 min. (previously unreleased):
• Video (Spanish with English subtitles) in El Clarin de Chile. (Alternative location at Google Video)
• 11 September 1973, When US-Backed Pinochet Forces Took Power in Chile – video report by Democracy Now!
• Why Allende had to die, 2013 reprint of a story from March 1974, by Gabriel Garcia Marquez
• Chile and the United States: Declassified Documents relating to the Military Coup, 1970–1976, (From the United States' National Security Archive).
• Thomas Karamessines (1970). Operation Guide for the Conspiration in Chile, Washington: United States National Security Council.
• La Batalla de Chile – Cuba/Chile/França/Venezuela, 1975, 1977 e 1979. Director Patricio Guzmán. Duration: 272 minutes. Arhivat în 8 ianuarie 2009, la Wayback Machine. es
• Márquez, Gabriel García. Chile, el golpe y los gringos. Crónica de una tragedia organizada, Manágua, Nicaragua: Radio La Primeirissima, 11 de setembro de 2006 Arhivat în 6 august 2020, la Wayback Machine. es
• Kornbluh, Peter. El Mercurio file, The., Columbia Journalism Review, Sep/Oct 2003
• CIA Activities in Chile Arhivat în 12 iunie 2007, la Wayback Machine. CIA response to the Hinchey amendment on www.cia.gov

Verónica Michelle Bachelet Jeria (n. 29 septembrie 1951, La Cisterna, Regiunea Santiago Metropolitan, Chile) a fost președintele statului Chile în două rânduri (2006–2010 și 2014–2018). A fost prima femeie aleasă președinte al statului Chile. Bachelet este de profesie medic pediatru și a deținut în trecut funcțiile de ministru al sănătății și ministru al apărării. Michelle Bachelet este membră a Partidului Socialist, un partid moderat de stânga.

Note

Legături externe

• Homepage - Bachelet
• de Portret in Der Zeit
• Articol în ziarul taz din septembrie 2003
• Portrait in ziarul taz di decembrie 2005
• de Articol în FAZ
• Interviu cu președinta, 11. Mai 2006
• de polar: "Hasta la victoria?" Articol despre orientarea spre stânga în America Latină - 2006
• Yesko Quiroga: Chile la o răscruce politică ? ianuarie 2006 (PDF; 408 KB)
• de Stephan Ruderer: Despre stilul politic" de menajare a crizei din Chile: Bachelet Arhivat în 20 martie 2022, la Wayback Machine. (PDF-Datei; 428 kB)
• de „Ich will da sein für die Menschen in ihrem Schmerz“ Interview in der Reihe "Prominente Ehemalige der Humboldt-Universität zu Berlin" Interviu cu Michelle Bachelet - ianuarie 2009 Arhivat în 7 ianuarie 2011, la Wayback Machine.

Războiul Civil Spaniol, care a durat de la 17 iulie 1936 până la 1 aprilie 1939, a fost un conflict în care forțele franchiste sau naționaliste, conduse de generalul Francisco Franco au învins forțele Republicane sau Legaliste – cuprinzând liberali anticlericali, socialiști, comuniști, anarhiști și autonomiști – ale celei de a doua Republici Spaniole.

Republicanii au obținut sprijinul Uniunii Sovietice și al Mexicului, iar naționaliștii au fost susținuți de Italia fascistă, Germania nazistă și de Portugalia vecină.

Războiul a crescut tensiunile din perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial și a fost văzut ca o confruntare indirectă între Uniunea Sovietică comunistă și axa fascistă germano-italiană. S-a recurs la tancuri și la bombardamente ale orașelor, cum avea să se întâmple și în cazul conflagrației mondiale ulterioare. Mass-media au atras un nivel de atenție fără precedent asupra conflictului, mari scriitori precum Ernest Hemingway și George Orwell scriind despre acesta. Războiul a rămas în istorie pentru pasiunile și conflictele politice pe care le-a angajat, dar și atrocitățile comise de ambele tabere. Ambele părți au masacrat numeroși civili pentru convingerile lor politice, și, după terminarea războiului, republicanii au continuat să fie persecutați de naționaliștii învingători.

Preludiul războiului

Contextul istoric

Războiul a avut mai multe cauze, multe dintre acestea fiind tensiuni existente de multă vreme și care au escaladat de-a lungul anilor.

Secolul al XIX-lea a fost o perioadă foarte agitată în Spania, unde s-au desfășurat numeroase războaie civile și revolte, provocate atât de reformiști, cât și de conservatori, în tentativa de a se înlătura reciproc de la putere. Forțele liberale care au preluat puterea pentru prima oară după Constituția spaniolă din 1812 urmăreau să abolească monarhia absolutistă a vechiului regim și să înființeze un stat liberal. Cele mai tradiționaliste segmente ale spectrului politic spaniol au încercat sistematic să blocheze aceste reforme și să susțină monarhia. Carliștii – susținători ai Infantelui Carlos și ai urmașilor acestuia – s-au unit sub lozinca „Dumnezeu, Țara și Regele” și au luptat pentru cauza tradiției spaniole (absolutismul și catolicism) împotriva liberalismului și ulterior republicanismului guvernelor spaniole din acea perioadă. Carliștii, uneori (inclusiv în perioada războaielor carliste), s-au aliat cu naționaliștii (a nu se confunda cu naționaliștii din Războiul Civil) în încercarea de a restaura drepturile istorice (și pentru a obține autonomie regională sporită) acordate de fuero din Țara Bascilor și Catalonia. În plus, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, liberalismul a fost depășit în aripa stângă a spectrului politic de diferite tipuri de socialism și mai ales de anarhism.

Spania a experimentat mai multe sisteme de guvernare diferite în perioada dintre războaiele napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea și izbucnirea războiului civil. În mare parte din secolul al XIX-lea, Spania a fost monarhie constituțională, dar sub atacuri din diferite direcții. Prima republică spaniolă, fondată în 1873, a fost de scurtă durată. Monarhia lui Alfonso al XIII-lea a durat din 1887 până în 1931, dar, după 1923, a fost susținută de dictatura militară a lui Miguel Primo de Rivera. În urma înlăturării lui Primo de Rivera în 1930, monarhia nu a mai putut păstra puterea și în 1931 a fost declarată a doua republică spaniolă. Această republică a ajuns, în curând, să fie guvernată de o coaliție de centru-stânga. Au fost adoptate mai multe reforme controversate, cum ar fi legea agrară din 1932, prin care s-a împărțit pământ țăranilor săraci. Milioane de spanioli trăiau sub limita sărăciei sub controlul strâns al aristocraților proprietari de pământuri, într-un sistem cvasifeudal. Aceste reforme, împreună cu alte legi împotriva clerului, și cu reforme (cu reduceri de personal) în domeniul militar, au creat o opoziție puternică.

Constituția din 1931

Constituția Republicii Spaniole din 1931 a fost adoptată la data de 9 decembrie 1931 de către Curtea Constituțională, după alegerile generale spaniole din 1931, care a urmat proclamării celei de-a doua republici, și a rămas în vigoare până la sfârșitul războiului civil din Spania în 1939. Republica Spaniolă din exil a continuat s-o recunoască până în 1977, când procesul politic al așa-numitei tranziții spaniole a permis elaborarea unei noi Constituții democratice.

Constituția era organizată în 9 capitole (125 de articole în total), precum și două dispoziții tranzitorii.

Alegerile din 1933

La 28 iunie 1931, în Spania s-au organizat alegeri pentru Curtea Constituțională a celei de-a doua Republici Spaniole. Cea de-a doua rundă a alegerilor, cu diferite alegeri a fost între 12 iulie și 8 noiembrie. La alegeri au participat inclusiv PSOE, Lerroux (radicalii), radical-socialiștii, progresiștii (Dreptul Liberal Republican) și Republicanii.

Alegerile au avut ca rezultat o victorie răsunătoare pentru republicanii-socialiști. Republicanii de dreapta și centru (cu excepția radicalilor) au rămas cu un singur mandat, în timp ce dreapta-monarhică a suferit un serios pas înapoi. Ca rezultat cea mai mare parte a locurilor din Parlament (nucleul s-a format în jurul socialiștilor și al radical-socialiștilor republicani de la începutul anului și radicalii progresiști din coaliția de stânga) a condus la așa-numitul " biennium reformist" între anii 1931 și 1933.

Nu există unanimitate cu privire la afilierea politică a tuturor parlamentarilor. În plus, grupurile au fost foarte mobile. În conformitate cu aceste situații, rezultatele pot fi defalcate după cum urmează:

Victoria Frontului Popular în 1936

La alegerile din 1936, rezultatele extrem de strânse au adus victoria unei noi coaliții de socialiști (Partidul Socialist al Muncitorilor din Spania), liberali (Stânga Republicană și Partidul Uniunea Republicană), comuniști, și diverse grupări naționaliste regionale. Frontul Popular a obținut 34% din voturi, iar guvernul CEDA, în exercițiu, a primit 33 de procente. Acest rezultat, coroborat cu refuzul socialiștilor de a participa la formarea noului guvern, a dus la o teamă generalizată de revoluție. Largo Caballero, supranumit „Lenin al Spaniei” de Pravda, a anunțat că țara este în pragul revoluției. Această afirmații au avut doar rolul de a îndepărta toți moderații din coaliția sa. Socialistul moderat Indalecio Prieto a condamnat retorica și marșurile comuniste considerându-le provocatoare.

Obiectivele Partidului Comunist

Din punctul de vedere al Cominternului, stânga din ce în ce mai puternică, deși fragmentată și dreapta slăbită constituiau o situație optimă. Scopul său era ca, sub acoperirea instituțiilor democratice legitime, să scoată în afara legii organizațiile de dreapta și să transforme statul într-o „republică populară” de factură sovietică, dominată totalmente de stânga comunistă, scop declarat nu doar în cadrul instrucțiunilor Cominternului, ci și în declarațiile publice ale PCE (Partidul Comunist din Spania).

Azaña președinte

Fără socialiști, Primul Ministru Manuel Azaña, un liberal care susținea reforme treptate cu respectarea procesului democratic, a condus un guvern minoritar. În aprilie, parlamentul l-a înlocuit pe președintele Niceto Alcalá-Zamora cu Azaña. Demiterea lui Zamora s-a făcut invocând diverse pretexte false și cu încălcarea constituției. Deși și dreapta votase pentru demiterea lui Zamora, acesta a fost un punct de cotitură, un eveniment care i-a determinat pe numeroși conservatori să renunțe la politica parlamentară. Azaña era urât de politicienii spanioli de dreapta, pentru că acesta susținuse o agendă de reforme în fața unui parlament recalcitrant în perioada 1931–33. Joaquín Arrarás, un prieten al lui Francisco Franco, l-a numit „o omidă respingătoare a Spaniei roșii.” Generalii spanioli îi reproșau lui Azaña reducerea bugetului armatei și închiderea academiei militare în perioada când acesta fusese ministru de război (1931). CEDA l-a finanțat pe complotistul Emilio Mola. Monarhistul José Calvo Sotelo l-a înlocuit pe Gil Robles de la CEDA ca principal purtător de cuvânt al dreptei în parlament.

Creșterea violenței și tensiunilor politice

Aceasta a fost o perioadă de creștere a tensiunilor. Radicalii au devenit mai agresivi, în vreme ce conservatorii au apelat la acțiuni paramilitare. Conform surselor oficiale ale perioadei, 330 de oameni au fost asasinați și 1.511 au fost răniți în acte de violență pe motive politice; arhivele relevă 213 tentative eșuate de asasinat, 113 greve generale, și distrugerea (de regulă prin incendiere) a 160 de edificii religioase.

Castillo și Calvo Sotelo decedează

La 12 iulie 1936, în Madrid, o grupare de extremă dreapta l-a asasinat pe locotenentul José Castillo de la Gărzile de Asalt, o unitate specială de poliție înființată pentru a gestiona violența urbană. Un politician socialist a fost și el asasinat cu această ocazie. A doua zi, un simpatizant al stângii, Luis Cuenca l-a ucis pe José Calvo Sotelo, lider al opoziției conservatoare din Cortes (parlamentul spaniol), ca răzbunare. Cuenca făcea parte dintr-o unitate de comando a Gărzilor de Asalt, unitate condusă de căpitanul Fernando Condés Romero. Condés era un apropiat al liderului socialist Indalecio Prieto, dar nu se știe dacă Prieto a fost complice la asasinarea lui Calvo Sotelo de către Cuenca. Totuși, uciderea unui atât de important parlamentar, cu implicarea poliției, a ridicat semne de întrabare și a atras reacții puternice din partea mișcărilor de centru și dreapta. Calvo Sotelo era principalul politician monarhist din Spania. El protesta împotriva a ceea ce el considera a fi escaladarea terorii antireligioase, exproprierilor, și reformelor agrare pripite, pe care le considera de natură bolșevică și anarhistă. În schimb, el susținea înființarea unui stat corporativ și declarase că un dacă un astfel de stat este fascist, atunci și el este fascist.

El declarase că soldații spanioli ar fi nebuni dacă nu s-ar fi ridicat la luptă pentru Spania împotriva anarhiei. La rândul său, liderul comuniștilor, Dolores Ibarruri, cunoscut sub porecla de La Pasionaria, ar fi jurat că discursul lui Calvo Sotelo avea să fie ultimul pe care acesta urma să-l țină în Cortes. Deși generalii naționaliști erau deja în faze avansate ale planificării unei revolte, evenimentul le-a furnizat un declanșator convenabil, și o justificare publică pentru lovitura de stat planificată de ei.

Izbucnirea războiului

Revolta militară naționalistă

Genialul general monarhist José Sanjurjo a fost figura cea mai importantă a rebeliunii, în vreme ce Emilio Mola era însărcinat cu planificarea și secundul lui Sanjurjo. Mola a demarat în mod serios planurile în primăvară, dar generalul Francisco Franco a ezitat până la începutul lui iulie, făcându-i pe alți complotiști să-l poreclească „Miss Insulele Canare 1936”. Franco era un jucător-cheie din cauza prestigiului său ca fost director al academiei militare și ca cel care stinsese revolta socialistă din 1934.

De teama unei lovituri de stat militare, Primul Ministru Casares Quiroga l-a trimis pe generalul de origine portoricană Manuel Goded Llopis în Insulele Baleare și pe generalul Francisco Franco în Insulele Canare. La 17 iulie 1936, complotiștii au dat semnalul declanșării loviturii de stat trimițând fraza codată, „În toată Spania, cerul este senin.” Llopis și Franco au preluat imediat controlul insulelor pe care se aflau. Avertizați de iminența unei lovituri de stat, stângiștii au baricadat drumurile la 17 iulie. Franco a evitat arestarea mergând cu un remorcher la aeroport.

Un agent de informații britanic de la MI6, maiorul Hugh Pollard, l-a dus apoi pe Franco în Marocul spaniol cu un avion de Havilland DH.89 Dragon Rapide, unde acesta s-a întâlnit cu Juan March Ordinas, într-o zonă în care Armata spaniolă a Africii, sub conducerea unor ofițeri naționaliști, nu avea adversari. Sanjurjo a fost ucis într-un accident aviatic la 20 iulie, și comanda efectivă a fost împărțită între Mola în nord și Franco în sud.

Reacția guvernului

Revolta trebuia să fie o lovitură de stat rapidă, dar greșelile comise în unele zone au permis guvernului să păstreze controlul în unele părți ale țării. După prima etapă, rebelii nu au reușit să preia controlul niciunui mare oraș—în Madrid ei au fost asediați în cazărmile Montaña. Cazărmile au căzut a doua zi în urma unor lupte soldate cu multe victime. În Barcelona, anarhiștii s-au înarmat și i-au învins pe rebeli. Generalul Goded, care a sosit din Insulele Baleare, a fost capturat și executat. Totuși, frământările au facilitat preluarea controlului de către anarhiști asupra Barcelonei și asupra regiunii rurale din Aragon și din Catalonia, zonă care s-a separat de facto de guvernul republican. Republicanii au păstrat controlul asupra Valenciei și asupra unei zone care acoperea întreaga coastă de est a Spaniei și zona centrală din jurul Madridului. Cu excepția Asturiei, Cantabriei și a unei părți din Țara Bascilor, naționaliștii au preluat mare parte din nordul și nord-vestul Spaniei și o zonă din sud, și anume centrul și vestul Andaluziei, împreună cu orașul Sevilla.

Combatanți

Republicanii

Republicanii (denumiți și loialiști spanioli) au primit arme și voluntari din Uniunea Sovietică (contra cost), Mexic, de la Internaționala Socialistă și de la Brigăzile Internaționale. Republicanii erau o alianță largă, cuprinzând de la centriști care susțineau o democrație liberală capitalistă moderată până la revoluționari anarhiști și comuniști; baza lor umană era mai ales urbană și seculară, dar conținea și țărani fără pământ, și era deosebit de puternică în regiunile industriale ca Asturia și Catalonia. Această facțiune a fost denumită „loialiștii” de susținătorii săi, „republicanii”, „Frontul Popular” sau „Guvernul” de toate părțile, iar „roșiii” - de dușmanii lor.

Țara Bascilor, regiune conservatoare, catolică, împreună cu Galicia și cu Catalonia, care înclina mai mult spre stânga, doreau o autonomie mai largă sau chiar independența de guvernul central de la Madrid. Această opțiune a fost lăsată deschisă de guvernul republican. Toate aceste forțe erau adunate sub numele de „Ejército Popular Republicano” (EPR) sau „Armata Populară Republicană”.

În conflictul marcat de orori cumplite au luptat și 60.000 de voluntari din afara granițelor Spaniei. „Brigăzile internaționale” erau unități militare alcătuite din voluntari de 55 de naționalități, angajați de partea guvernului republican.

Zece mii dintre ei nu s-au mai întors niciodată în țările de origine. Prin comparație, numărul voluntarilor care au luptat alături de Franco a fost mult mai mic.

Naționaliștii

Naționaliștii, în schimb, se opuneau mișcărilor separatiste, dar scopurile lor erau definite în primul rând de atitudinea anticomunistă și de teama de divizarea Spaniei, ceea ce a coagulat mișcări diferite sau chiar dușmane ca falangiștii și monarhiștii. Această tabără a fost denumită „naționaliștii”, „rebelii”, sau „insurgenții”. Adversarii lor îi denumeau „fasciști” sau „francoiști”.

Liderii lor proveneau dintre moșierii monarhiști, mai conservatori, și susțineau centralizarea puterii în stat. Germania nazistă și Italia fascistă, precum și mare parte din clerul romano-catolic, i-au susținut pe naționaliști, Estado Novo din Portugalia le-a furnizat suport logistic. Forțele lor se adunaseră în „Ejército Nacional” sau „Armata Națională”.

Alte facțiuni combatante

Participanții activi în război acopereau toată gama de poziții politice și ideologii ale vremii. Tabăra naționalistă cuprindea și pe carliști și pe monarhiști legitimiști, naționaliștii spanioli, falangiștii, catolicii, și majoritatea conservatorilor și liberalilor monarhiști. De partea republicanilor se aflau socialiștii și liberalii, precum și comuniștii și anarhiștii.

Naționaliștii catalani și basci nu au ales o singură tabără. Naționaliștii catalani de stânga erau de partea republicanilor. Naționaliștii conservatori catalani erau mai puțin fermi în privința susținerii guvernului republican din cauza anticlericalismului și confiscărilor de pământuri care aveau loc în unele zone controlate de acesta (unii naționaliști conservatori catalani, cum ar fi Francesc Cambó au finanțat chiar tabăra rebelilor). Naționaliștii basci, sub umbrela grupării conservatoare Partidul Naționalist Basc, susțineau moderat guvernul republican, deși naționaliștii basci din Álava și Navarra au fost de partea rebelilor din aceleași motive care îi influențau și pe conservatorii catalani.

Din altă perspectivă, naționaliștii aveau de partea lor majoritatea clerului catolic și a catolicilor practicanți (din afara Țării Bascilor), elemente importante ale armatei, majoritatea marilor proprietari de pământuri, și numeroși oameni de afaceri. Republicanii aveau de partea lor majoritatea muncitorilor din orașe, majoritatea țăranilor, și mare parte din clasa de mijloc cu educație, mai ales aceia care nu erau întreprinzători.

Unul dintre motivele principale invocate de naționaliști era confruntarea cu anticlericalismul regimului republican și apărarea Bisericii Romano-Catolice, care fusese ținta atacurilor, și pe care mulți din cei din tabăra republicană dădeau vina pentru relele din țară. Chiar înainte de război, edificiile religioase fuseseră incendiate și clericii uciși fără ca autoritățile republicane să ia vreo măsură de prevenire. Ca parte din revoluția socială ce avea loc, alte biserici erau transformate în Case ale poporului. La fel, numeroase dintre masacrele comise de republicani aveau ca țintă clerul catolic. Trupele marocane musulmane ale lui Franco au considerat și ele acestea niște acte respingătoare, și în mare parte au luptat cu loialitate și adesea cu ardoare de partea naționaliștilor. Articolele 24 și 26 ale Constituției Republicii interziceau mișcarea iezuită, fapt ce a jignit pe mulți dintre conservatori. Revoluția din zonele republicane de la începutul războiului, unde au murit 7.000 de clerici și mii de mireni, au constituit ceea ce Stanley Payne denumea „cea mai extinsă și mai violentă persecuție a catolicismului din istoria occidentală, în unele feluri mai intensă chiar decât Revoluția franceză”, împingându-i pe catolici, care nu mai aveau alternative, de partea naționaliștilor într-o mai mare măsură decât ar fi fost de așteptat. După declanșarea loviturii de stat, furia împotriva bisericii și rolului său în viața politică spaniolă s-a reaprins. În afara aspectelor religioase, naționaliștii basci, care erau aproape în întregime de partea republicii erau, în mare parte, catolici.

Simpatizanții republicani au proclamat lupta între „tiranie și democrație”, sau între „fascism și libertate”, și mulți tineri care nu erau de origine spaniolă, revoluționari și reformiști s-au alăturat Brigăzilor Internaționale, crezând că Republica Spaniolă era linia întâi a războiului împotriva fascismului. Susținătorii lui Franco, însă, au prezentat lupta ca una între „hoardele roșii” ale comunismului și anarhismului de o parte și „Civilizația creștină” de cealaltă parte. Ei afirmau și că luptau pentru protejarea Establishmentului și pentru aducerea securității și sensului în ceea ce ei considerau o societate neguvernată și lipsită de lege.

Republicanii erau și ei împărțiți. Stânga nu era de acord în multe aspecte cu naționaliștii conservatori basci sau catalani. În Cortes (parlamentul spaniol) erau reprezentate în 1931 16 partide. Când s-a acordat autonomie Cataloniei și Țării Bascilor în 1932, s-a încercat o lovitură de stat naționalistă, dar aceasta a eșuat. Unei tentative a comuniștilor de a prelua controlul i s-au opus anarhiștii, ceea ce a avut ca rezultat masacrarea a sute de rebeli și un război civil între anarhiști și comuniști în Catalonia.

Români care au luptat în Războiul Civil Spaniol

Legionari

Izbucnirea războiului civil din Spania n-a lăsat indiferenta Mișcarea Legionară. Reprezentanții ei au dorit să se implice în conflict, în special datorită prezenței comuniștilor de partea „republicanilor”. Inițiativa i-a aparținut lui Ion Moța, unul dintre lideri.

Pe 24 noiembrie 1936, pe peronul Gării de Nord, o echipă formată din opt legionari: Ion I. Moța, Vasile Marin, ing. Gheorghe Clime, avocatul Nicolae Totu, prințul Alexandru Cantacuzino, preotul Dumitrescu-Borșa și avocatul Bănica Dobre, condusă de generalul Gheorghe Cantacuzino (care avea însărcinarea de a integra grupul românesc în armata spaniolă), a plecat să lupte alături de naționaliștii lui Franco.

Comuniști

612 voluntari români, în majoritate comuniști, au luptat pe frontul din Spania în armata republicană. Printre ei s-au aflat Valter Roman și Leonte Tismăneanu. Între comuniștii secui care au luptat în Brigăzile Internaționale s-a numărat László Rajk, ulterior ministru de externe al Ungariei.

Între activiștii comuniști care au luptat în Spania s-a numărat și Petre Borilă, socrul lui Valentin Ceaușescu.

Implicarea externă

La războiul civil spaniol au participat numeroși cetățeni străini, atât în lupte cât și pe posturi de consilieri politici. Guvernele străine au contribuit cu ajutor financiar și militar la forțele conduse de Generalísimo Francisco Franco. Forțele ce luptau de partea celei de-a doua republici spaniole au primit și ele ajutor limitat, dar acesta a fost împiedicat de embargoul impus traficului de arme de către Franța și Regatul Unit.

Acest embargo nu a fost foarte eficient, și mai ales Franța a fost acuzată că a permis ajungerea unor transporturi masive la republicani—deși acuzațiile au venit mai ales din partea Italiei, ea însăși implicată de partea naționaliștilor. Se considera în general la acea vreme că acțiunile clandestine ale diferitelor puteri europene riscau un alt „Mare Război”.

Liga Națiunilor

Reacția Ligii Națiunilor la ceea ce se întâmpla în timpul războiului a fost mai ales una neutră și insuficientă pentru a restrânge importul masiv de armament și de alte resurse pentru război practicat de cele două facțiuni. Deși s-a înființat o Comisie de Neintervenție, politicile acesteia au fost în mare parte ineficiente. Directivele sale au fost subminate de politicile de pacificație ale puterilor europene, atât democrate cât și nedemocrate de la sfârșitul anilor 1930: guvernul spaniol oficial al lui Juan Negrín a fost abandonat treptat de Ligă în această perioadă.

De partea rebelilor

Rebelii au fost puternic susținuți în război cu trupe și armament de Italia fascistă și de Germania nazistă. De asemenea, grupări naționaliste din alte state au oferit suport, cum ar fi gruparea irlandeză „Cămășile albastre”. De asemenea, membri ai Mișcării Legionare din România a participat la conflict de partea rebelilor, membrii acesteia Ion Moța și Vasile Marin, morți la Majadahonda, fiind înmormântați cu mult fast la București.

Italia fascistă și Germania nazistă

Atât Italia fascistă, condusă de dictatorul Benito Mussolini, cât și Germania nazistă, condusă de dictatorul Adolf Hitler, au trimis trupe, avioane, tancuri, și alte arme în ajutorul lui Franco. Guvernul italian a furnizat „Corpul de Trupe Voluntare” (CTV, sau Corpo Truppe Volontarie) iar Germania a trimis „Condor Legion” (Legiunea Condor). CTV a avut un maxim de 50.000 de membri și 75.000 de italieni au luptat în Spania. Forțele germane au numărat aproximativ 12.000 de oameni la momentul de maxim, 19.000 de germani luptând în total în Spania.

A ajutat la blocarea transportului de arme din URSS în Spania, cu propriile sale acțiuni de marina. A contribuit cu patru "submarine legionare" la flota lui Franco și i-a vândut patru distrugătoare și două submarine.

Italia a fost, potrivit lui R. Serrano Suñer, „cel mai mare ajutor, altruist si dezinteresat”, a avut trei divizii complete în Spania, în timp ce Germania a dat imediat ajutor material, Italia a oferit sprijin practic gratuit.

Italia a participat de asemenea, cu aproximativ 300 de avioane la cauza rebelă.

Voluntari irlandezi

În pofida declarațiilor guvernului irlandez că participarea la război este ilegală, aproximativ 250 de irlandezi au luptat pentru republicani și aproximativ 700 din adepții lui Eoin O'Duffy („Cămășile albastre”) au mers în Spania pentru a lupta de partea lui Franco.

Totuși, la sosirea în Spania, contingentul de irlandezi al lui O'Duffy a refuzat să lupte contra bascilor de partea lui Franco, văzând asemănări între lupta lor recentă și aspirațiile bascilor pentru independență. Ei considerau că rolul lor principal în Spania era cel de a lupta împotriva comunismului, în apărarea catolicismului. Oamenii lui Eoin O'Duffy nu au apucat să lupte prea mult în Spania și au fost trimiși acasă de Franco după ce s-a tras accidental asupra lor de către trupe naționaliste.

De partea republicanilor

Republicanii au fost puternic susținuți de mișcarea comunistă mondială. Principala sursă de armament a acesteia a reprezentat-o cel mai mare stat comunist din lume la acea vreme, Uniunea Sovietică. Brigăzile Internaționale au furnizat mare parte din resursele umane, formate din militanți comuniști din mai multe state ale lumii. Oamenii trimiși de Partidul Comunist din România au fost organizați în Brigada „Ana Pauker”, din care au făcut parte, printre alții, Petre Borilă, drept comisar politic și Valter Roman drept ofițer.

Uniunea Sovietică

Uniunea Sovietică a oferit în primul rând materie primă și asistență forțelor republicane. Uniunea Sovietică a ignorat embargoul impus de Liga Națiunilor asupra vânzărilor de arme republicanilor, asemenea altor câteva state. Uniunea Sovietică a fost cea mai importantă sursă de armament pentru republicani. Printre armele furnizate de URSS au fost și: tancuri, avioane si arme de artilerie.

Cu toate acestea, republica a trebuit să plătească armele sovietice cu rezervele de aur al Băncii Naționale Spaniole. Armele au fost de multe ori de proastă calitate și în plus au fost vândute la un preț deliberat exagerat. Costul armelor sovietice a fost de peste 500 de milioane de dolari americani, două treimi din rezervele de aur de dinainte de război ale Băncii Naționale Spaniole.

Uniunea Sovietică a trimis, de asemenea, un număr mic de consilieri militari în Spania. În timp ce trupele sovietice s-au ridicat la nu mai mult de 700 de bărbați, „voluntari” sovietici.

În plus, Uniunea Sovietică dădea directive partidelor comuniste din întreaga lume să se organizeze și să recruteze celebrele Brigăzi Internaționale.

Comuniștii sovietici care fuseseră trimiși de Stalin, mai ales în Catalonia, la Barcelona au lichidat o mare parte a celor care se opuneau politicii de la Moscova. printre cei eliminați de către comuniștii infiltrați în Spania Camillo Berneri, filosof italian, Kurt Landau, comunist austriac, Andreu Nin.

Brigăzile internaționale de voluntari

Brigăzile Internaționale au reprezentat cel mai mare contingent de trupe de luptă pentru republicani. Aproximativ 30.000 de cetățeni străini, probabil, din 53 de țări au luptat în diferite brigăzi. Cele mai multe dintre acestea erau formate din comuniști sau din sindicaliști, aproape toți voluntari, și au fost organizate și conduse de comuniști aflați sub controlul Moscovei.

Mexic

Republica Mexicană a susținut public partea guvernului republican de la Madrid. Mexicul a refuzat să accepte propunerile franco-britanice de neintervenție, recunoscând imediat marele avantaj pe care acestea îl ofereau insurgenților. În dezacord cu Statele Unite, Mexicul nu a simțit că neutralitatea între un guvern ales democratic și o juntă militară ar fi o politică potrivită. Atitudinea Mexicului a adus mult confort moral Republicii, mai ales deoarece principalele guverne latin-americane—cele din Argentina, Brazilia, Chile, și Peru—simpatizau mai mult sau mai puțin fățiș cu insurgenții. Dar ajutorul mexican putea avea doar o mică însemnătate practică, întrucât granița cu Franța era închisă, iar dictaturile din Europa erau libere să alimenteze insurgenții cu o cantitate de arme de calitate mult peste puterile Mexicului.

Totuși, Mexicul a furnizat ceva ajutor material, o cantitate mică de avioane de fabricație americană, cum ar fi Bellanca CH-300 și Spartan Zeus care erau folosite de aviația mexicană.

În Mexic s-au construit de asemenea locuințe pentru intelectualii, copiii și familiile care au sosit în portul Veracruz.

Evacuarea copiilor

Pe măsură ce războiul a avansat pe frontul de nord, autoritățile republicane au organizat evacuarea copiilor. Acești copii au fost trimiși în Regatul Unit, în Belgia, în Uniunea Sovietică, în alte țări europene și în Mexic. Cei din țările din Europa de Vest s-au întors la familiile lor după război, dar mulți din cei din URSS, proveniți din familii comuniste, au rămas și au trăit al Doilea Război Mondial din perspectiva sovietică.

La fel ca și tabăra republicană, naționaliștii lui Franco au pregătit evacuarea copiilor, femeilor și vârstnicilor din zonele afectate de război. Tabere de refugiați pentru acești civili evacuați de naționaliști s-au înființat în Portugalia, Italia, Germania, Olanda și Belgia.

Pacifismul în Spania

În anii 1930, Spania a devenit centrul atenției organizațiilor pacifiste, printre care Fellowship of Reconciliation, War Resisters League și War Resisters' International (al cărei președinte era parlamentarul britanic și liderul laburist George Lansbury). Mulți oameni printre care și cei numiți astăzi insumisos (nesupușii) au căutat strategii non-violente.

Importanți pacifiști spanioli, cum ar fi Amparo Poch y Gascón și José Brocca i-au susținut pe republicani. Cum a demonstrat și autorul american Scott H. Bennett, pacifismul din Spania nu era echivalent cu pasivismul, și munca periculoasă depusă și sacrificiile făcute de liderii și activiștii pacifiști, cum ar fi Poch și Brocca arată că „curajul pacifist nu este mai puțin eroic decât cel militar” (Bennett, 2003: 67–68). Brocca a declarat că pacifiștii spanioli nu au altă alternativă decât să ia atitudine împotriva fascismului. El a pus această atitudine în practică prin diverse mijloace, inclusiv prin organizarea muncitorilor din agricultură pentru a menține aprovizionarea cu alimente și prin muncă umanitară cu refugiații de război.

Atrocitățile din timpul războiului

Cel puțin 50.000 de oameni au fost executați în timpul războiului civil. În lucrarea sa recentă și actualizată privind istoria războiului civil din Spania, Antony Beevor „consideră că «teroarea albă» a lui Franco a dus la moartea a 200.000 de oameni. «Teroarea roșie» omorâse deja 38.000.” Julius Ruiz trage concluzia că „deși cifrele rămân disputate, s-au făcut cel puțin 37.843 de execuții în zona republicană, și maxim 150.000 de execuții (inclusiv 50.000 după război) în Spania Naționalistă.” Potrivit cercetărilor istoricului Julio de la Cueva, «teroarea roșie» a luat viețile a 72.344 de oameni. În publicația Checas de Madrid (ISBN: 84-9793-168-8), jurnalistul și istoricul César Vidal Manzanares estimează un total de 110.965 de victime ale represiunii republicane, dintre care 11.705 de oameni au fost uciși numai în Madrid. Un judecător spaniol a deschis o anchetă privind 114.266 de oameni executați și dispăruți în timpul războiului civil spaniol și în perioada franchistă, între 17 iulie 1936 și decembrie 1951. Printre acestea se numără moartea lui Federico García Lorca.

Atrocitățile comise de Bando Nacional erau ceva obișnuit și erau adesea ordonate de autorități pentru a eradica orice urmă de stângism în Spania; multe asemenea fapte au fost comise de grupări reacționare în timpul primelor săptămâni de război. Printre acestea s-a numărat execuția profesorilor (din cauza eforturilor Republicii de a promova învățământul laic și de a înlătura Biserica Catolică din sistemul de educație prin închiderea școlilor religioase, ceea ce a fost considerat de Bando Nacional un atac la adresa Bisericii); omorurile în masă comise împotriva civililor din orașele capturate; execuția persoanelor nedorite (inclusiv non-combatanți cum ar fi sindicaliștii și simpatizanții republicani cunoscuți). Un exemplu de astfel de tactici ale taberei naționaliste a fost masacrul de la Badajoz din 1936.

Tabăra naționalistă a efectuat și bombardamente asupra orașelor din teritoriul republican, mai ales cu ajutorul voluntarilor Luftwaffe din Legiunea Condor și al aviatorilor voluntari italieni din Corpo Truppe Volontarie (Madrid, Barcelona, Valencia, Guernica, și alte orașe). Cel mai cunoscut exemplu de bombardamente în scop de instaurare a terorii a fost bombardamentul de la Guernica.

Actele de violență asupra civililor și asupra bunurilor din partea Republicanilor au constituit teroarea roșie. Atacurile republicanilor asupra Bisericii Catolice, puternic asociate cu susținerea acordată de aceasta vechilor monarhiști au fost deosebit de controversate.

Aproximativ 7.000 de clerici au fost uciși și biserici și mănăstiri au fost atacate. Aproximativ 13 episcopi, 4.184 de preoți de dioceză, 2.365 de bărbați catolici (dintre care 114 iezuiți) și 283 de călugărițe au fost uciși. Relatări neverificate afirmă că unii catolici au fost obligați să înghită mărgele din rozariu și/sau aruncați în mine, ca și preoți obligați să-și sape propriile morminte înainte de a fi îngropați de vii. Papa Ioan Paul al II-lea a beatificat câteva sute de oameni uciși pentru că erau preoți sau călugări, iar Papa Benedict al XVI-lea a beatificat încă aproximativ 500 la 28 octombrie 2007.

Alte acțiuni represive ale taberei republicane au fost comise de anumite facțiuni, cum ar fi NKVD-ul stalinist (poliția secretă sovietică). Numeroși politicieni republicani, cum ar fi Lluís Companys, președintele naționalist catalan al Generalitat de Catalunya, guvernul autonom al Cataloniei—care a rămas inițial loial Republicii înainte de a-și declara independența de aceasta—a efectuat numeroase tentative de mediere în cazuri de execuții deliberate ale clerului.

Războiul

1936

În primele zile ale războiului, peste 50.000 de oameni prinși de partea cealaltă a liniilor au fost asasinați sau executați sumar. În aceste paseos („treceri”), așa cum erau denumite eufemistic execuțiile, victimele erau ridicate din refugiile lor sau din închisori de oameni înarmați și împușcate în afara orașelor. Cadavrele erau abandonate sau îngropate în gropi săpate chiar de victime. Poliția locală doar observa aparițiile cadavrelor. Probabil cea mai celebră astfel de victimă a fost poetul și dramaturgul Federico García Lorca. Izbucnirea războiului a reprezentat o scuză pentru diverse reglări de conturi în conflicte personale vechi. Astfel, această practică a devenit generalizată în timpul războiului în regiunile cucerite.

Sanjurjo, liderul loviturii de stat, a murit după prăbușirea avionului său la 20 iulie, ceea ce a dus la împărțirea conducerii forțelor rebele între Mola în nord și Franco în sud. La 21 iulie, a cincea zi a revoltei, naționaliștii au capturat principala bază militară navală de la Ferrol din nord-vestul Spaniei. Aceasta a încurajat statele fasciste din Europa să-l ajute pe Franco, care deja contactase guvernele Germaniei naziste și Italiei fasciste cu o zi în urmă. La 26 iulie, viitoarele state ale Axei s-au raliat naționaliștilor. O forță rebelă condusă de colonelul Beorlegui Canet, trimisă de generalul Emilio Mola, a înaintat spre Guipúzcoa. La 5 septembrie, după lupte grele, a capturat orașul Irún blocând complet accesul republicanilor la granița cu Franța. La 13 septembrie, bascii au predat orașul San Sebastián naționaliștilor care au avansat apoi spre capitala bască, Bilbao, dar au fost opriți de milițiile republicane la granița provinciei Viscaya la sfârșitul lui septembrie. Capturarea orașului Guipúzcoa izolase însă deja provinciile republicane din nord.

Franco a fost ales comandant general al forțelor naționaliste la o întâlnire a principalilor generali la Salamanca la 21 septembrie. Era mai mare în grad ca Mola și până la acest punct, armata sa a Africii își demonstrase superioritatea militară. Franco a repurtat o nouă victorie istorică la 27 septembrie când a înlăturat asediul Alcázarului de la Toledo. O garnizoană naționalistă condusă de colonelul Moscardo deținuse Alcázarul din centrul orașului de la începutul rebeliunii, rezistând câteva luni împotriva câtorva mii de soldați republicani care încercuiseră și clădirea izolată. Inabilitatea lor de a cuceri Alcázarul a fost o lovitură gravă adusă prestigiului Republicii, fiind considerată inexplicabilă în condițiile superiorității numerice uriașe din zonă. La două zile după spargerea asediului, Franco s-a proclamat Generalísimo și Caudillo („căpetenie”) unificând cu forța diversele elemente falangiste, regaliste și alte elemente din cadrul cauzei naționaliste.

În octombrie, trupele franchiste au lansat o ofensivă majoră înspre Madrid, ajungând acolo la începutul lui noiembrie și lansând un asalt al orașului la 8 noiembrie. Generalul Mola a declarat că cele 4 coloane ale armatei sale din afara orașului vor fi susținute de o a cincea aflată înăuntru. Guvernul republican a fost obligat să se mute de la Madrid la Valencia, într-o zonă liniștită, la 6 noiembrie. Totuși, atacul naționaliștilor asupra capitalei a fost respins după lupte grele duse între 8 și 23 noiembrie. Un factor care a ajutat apărarea republicană a fost sosirea Brigăzilor Internaționale, deși doar 3000 dintre membrii acestora au participat la luptă. Nereușind să ocupe capitala, Franco a bombardat-o din aer și, în decursul următorilor doi ani, a lansat mai multe ofensive în tentativa de a încercui Madridul.

La 18 noiembrie, Germania și Italia au recunoscut oficial regimul lui Franco, și la 23 decembrie, Italia a trimis voluntari pentru a lupta de partea naționaliștilor.

1937

Cu aportul numeric al trupelor italiene și al soldaților coloniali din Maroc, Franco a mai făcut o încercare de a ocupa Madridul în ianuarie și februarie 1937, dar nu a reușit nici de această dată.

La 21 februarie a intrat în vigoare interdicția Comisiei de Neintervenție a Ligii Națiunilor asupra voluntarilor străini. Orașul Málaga a fost ocupat la 8 februarie. La 7 martie, Legiunea Condor din Germania, echipată cu biplane Heinkel He 51 a sosit în Spania; la 26 aprilie, Legiunea s-a făcut responsabilă pentru masacrarea a sute de oameni, inclusiv numeroși copii și femei, la Guernica, în Țara Bascilor; evenimentul a fost făcut celebru de Picasso în celebra sa pictură Guernica. După două zile, armata lui Franco a ocupat orașul.

După căderea Guernicăi, guvernul republican a început să riposteze mai eficient. În iulie, s-a făcut o încercare de a recuceri Segovia, forțându-l pe Franco să retragă trupe de pe frontul de la Madrid pentru a le opri avansul. Mola, secundul lui Franco, a murit la 3 iunie, și la începutul lui iulie, în ciuda căderii orașului Bilbao în iunie, guvernul a lansat o puternică contraofensivă în zona Madridului, pe care naționaliștii au respins-o cu dificultate. Ciocnirea a fost numită apoi "Bătălia de la Brunete" (Brunete este un oraș în provincia Madrid).

După aceasta, Franco a recâștigat inițiativa, invadând Aragónul în august și apoi ocupând orașul Santander. Trupele republicane au lansat o contraofensivă în Aragón, dar Bătălia de la Belchite (24 august-6 septembrie) oprește recucerirea Zaragozei. După capitularea armatei republicane din Țara Bascilor și după două luni de lupte acerbe în Asturia (Gijón a căzut în octombrie) războiul a luat sfârșit pe frontul de nord cu victoria lui Franco.

Între timp, la 28 august, Vaticanul l-a recunoscut pe Franco, iar la sfârșitul lui noiembrie, când trupele lui Franco se apropiau de Valencia, guvernul a trebuit să se mute din nou, de această dată la Barcelona.

1938

Bătălia de la Teruel a fost o importantă confruntare între trupele naționaliste și cele republicane. Orașul aparținea naționaliștilor la începutul luptei, dar republicanii l-au cucerit în ianuarie. Trupele franchiste au lansat o ofensivă și au recuperat orașul la 22 februarie. Totuși, pentru a face aceasta, Franco a trebuit să se bazeze mult pe susținerea aeriană germană și italiană, răsplătindu-i pe aceștia ulterior cu drepturi în minerit. La 7 martie, naționaliștii au lansat Ofensiva Aragon. Până la 14 aprilie, avansaseră până la Mediterana, rupând porțiunea deținută de guvernul republican în două. Guvernul republican a încercat să ceară pace în mai dar Franco a cerut capitularea necondiționată, iar războiul a continuat. Armata naționalistă a pus presiune spre sud de la Teruel și de-a lungul coastei spre capitala republicană de la Valencia dar a fost oprită după lupte grele de-a lungul liniei fortificate XYZ.

Guvernul republican a lansat apoi, cu toate resursele, o campanie de reconectare a teritoriului, cu Bătălia de la Ebro, începând cu 24 iulie până la 26 noiembrie. Campania nu a avut succes, și a fost subminată de pacificația franco-britanică certificată prin acordul de la München prin care Cehoslovacia era lăsată la discreția lui Hitler. Aceasta a distrus practic ultimele urme ale moralului republicanilor punând capăt tuturor speranțelor pentru o alianță antifascistă cu puterile occidentale. Retragerea de la Ebro practic a determinat rezultatul final al războiului. Cu opt zile înainte de anul nou, Franco a contraatacat cu forțe masive într-o invazie a Cataloniei.

1939

Trupele lui Franco au cucerit Catalonia într-o campanie-fulger în primele două săptămâni ale lui 1939. Tarragona a căzut la 14 ianuarie, urmată de Barcelona la 26 ianuarie și Girona la 5 februarie. La cinci zile după căderea Gironei, restul rezistenței din Catalonia a fost înfrântă.

La 27 februarie, guvernele Regatului Unit și al Franței au recunoscut regimul Franco.

Forțele republicane mai păstrau doar Madridul și alte câteva bastioane. Apoi, la 28 martie, cu ajutorul forțelor profranchiste din interiorul orașului (nu atât de eficiente cât erau descrise de generalul Mola în mesajele sale propagandiste din 1936 prin care făcea referire la așa-zisa „a cincea coloană”), Madridul a căzut în mâinile naționaliștilor. A doua zi, Valencia, care rezistase sub tunurile acestora aproape doi ani, s-a predat și ea. Franco și-a proclamat victoria într-un discurs la radio la 1 aprilie, când s-au predat și ultimele forțe republicane.

Urmări

După sfârșitul războiului, au urmat represalii dure împotriva foștilor dușmani ai lui Franco, și mii de republicani au fost închiși și cel puțin 30.000 executați. Alții au estimat numărul morților între 50.000 și 200.000. Mulți alții au fost puși la muncă forțată, în construcția de căi ferate, asanări de mlaștini, săpături de canale (La Corchuela, Canalul Bajo Guadalquivir), construcția monumentului Valle de los Caídos, etc. Sute de mii de alți republicani au fugit din țară, mai ales în Franța și Mexic. Aproximativ 500.000 au fugit în Franța.

De cealaltă parte a Pirineilor, refugiații erau ținuți în tabere de refugiați ale celei de-a treia republici franceze, cum ar fi Tabăra Gurs sau Tabăra Vernet, unde 12.000 de republicani erau ținuți în condiții grele (majoritatea fiind soldați din Divizia Durruti). Cei 17.000 de refugiați de la Gurs erau împărțiți în patru categorii (brigadiști, piloți, Gudari și spanioli obișnuiți). Gudari (basci) și piloții găseau ușor de lucru și puteau pleca din tabără, dar țăranii și oamenii obișnuiți, fără relații în Franța, erau încurajați de guvernul francez, în acord cu cel franchist din Spania, să se întoarcă în țară. Marea majoritate s-au întors și au fost predați autorităților franchiste la Irún. De acolo, ei erau transferați la lagărul Miranda de Ebro pentru „purificare”, conform Legii Responsabilităților Politice.

După proclamarea de către Mareșalul Pétain a regimului de la Vichy, refugiații au devenit deținuți politici, iar poliția franceză a încercat să-i prindă pe cei care plecaseră din tabăra de refugiați. Împreună cu alți „indezirabili”, ei au fost trimiși în lagărul de la Drancy înainte de a fi deportați în Germania nazistă. Aproximativ 5.000 de spanioli au murit astfel în lagărul de concentrare Mauthausen. Poetul chilian Pablo Neruda, numit de președintele chilian Pedro Aguirre Cerda consul special pe probleme de imigrație în Paris, a primit responsabilitatea pentru ceea ce el a numit „cea mai nobilă misiune pe care am îndeplinit-o”: trimiterea a peste 2.000 de refugiați spanioli, care fuseseră găzduiți în Franța în tabere de refugiați, spre Chile pe o veche navă comercială, Winnipeg.

După sfârșitul oficial al războiului, luptele de gherilă au continuat neregulat, până în anii 1950, reducându-se treptat prin pierderea susținerii din partea populației extenuate și prin înfrângeri militare. În 1944, un grup de republicani veterani, care luptaseră și în rezistența franceză împotriva naziștilor, au invadat Val d'Aran în nord-vestul Cataloniei, dar au fost învinși după 10 zile.

Revoluția socială

În zonele controlate de anarhiști, Aragón și Catalonia, în plus față de succesul militar temporar, a existat o revoluție socială vastă prin care muncitorii și țăranii au colectivizat pământul și industria, și au înființat consilii paralele cu guvernul republican paralizat. Această revoluție a întâlnit atât opoziția comuniștilor susținuți de sovietici, care își primeau ordinele de la biroul politic al lui Stalin (care se temea să nu piardă controlul), cât și a republicanilor social-democrați (care se temeau să nu piardă drepturile de proprietate privată). Colectivele agricole au avut un succes considerabil în pofida lipsei de resurse, cauzată de faptul că Franco ocupase deja zonele cel mai bogate în resurse naturale.

Pe măsură ce războiul a progresat, guvernul și comuniștii s-au folosit de accesul la armament sovietic pentru a restaura controlul guvernului asupra efortului de război, atât pe căi diplomatice, cât și prin forță. Anarhiștii și Partidul Muncitoresc al Unității Marxiste (Partido Obrero de Unificación Marxista, sau POUM) au fost integrați cu armata regulată, în ciuda rezistenței; POUM a fost scos în afara legii și denunțat fals ca unealtă a fasciștilor. În Zilele din Mai din 1937, sute de mii de soldați antifasciști s-au luptat între ei pentru controlul punctelor strategice din Barcelona, situație relatată de George Orwell în Omagiu Cataloniei.

În anul 1940 scriitorul Ernest Hemingway a publicat romanul Pentru cine bat clopotele, în care a evocat de asemenea atrocitățile războiului civil spaniol.

Note

Bibliografie

• Alpert, Michael (2004). A New International History of the Spanish Civil War. Basingstoke: Palgrave Macmillan. ISBN 1-4039-1171-1. OCLC 155897766. 
• Beevor, Antony (2001 reissued). The Spanish Civil War. London: Penguin. ISBN 0-14-100148-8. OCLC 185343606. 
• Beevor, Antony (2006). The Battle for Spain: The Spanish Civil War 1936–1939. London: Weidenfeld & Nicolson. ISBN 978-0297-848325. OCLC 185382508. 
• Bennett, Scott (2003). Radical Pacifism: The War Resisters League and Gandhian Nonviolence in America, 1915–1963. Syracuse NY: Syracuse University Press. ISBN 0-8156-3028-X. OCLC 248965566. 
• Brenan, Gerald (1990, reissued). The Spanish labyrinth: an account of the social and political background of the Civil War. Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 0-521-39827-4. OCLC 38930004. 
• Cox, Geoffrey (1937). The Defence of Madrid. London: Victor Gollancz. ISBN [[Special:BookSources/1 877372 3 84 (reprinted 2006 review)|1 877372 3 84 ([http://www.otago.ac.nz/press/booksauthors/2006/defence_madrid.html reprinted 2006] [http://www.listener.co.nz/issue/3481/artsbooks/7953/madrid_midnight_of_the_century.html;jsessionid=C8F5DD17257A84A136886D599DB9D5F9 review])]]. 
• Doyle, Bob (2006). Brigadista – an Irishman's fight against fascism. Dublin: Currach Press. ISBN 1-85607-939-2. OCLC 71752897. 
• Francis, Hywel (2006). Miners against Fascism: Wales and the Spanish Civil War. Pontypool, Wales (NP4 7AG): Warren and Pell. 
• Graham, Helen (2002). The Spanish republic at war, 1936–1939. Cambridge: Cambridge University Press. ISBN 0-521-45932-X. OCLC 231983673. 
• Greening, Edwin (2006). From Aberdare to Albacete: A Welsh International Brigader's Memoir of His Life. Pontypool, Wales (NP4 7AG): Warren and Pell. 
• Howson, Gerald (1998). Arms for Spain. New York: St. Martin's Press. ISBN 0-312-24177-1. OCLC 231874197. 
• Ibarruri, Dolores (1976). They Shall Not Pass: the Autobiography of La Pasionaria (translated from El Unico Camino by Dolores Ibarruri). New York: International Publishers. ISBN 0-7178-0468-2. OCLC 9369478. 
• Jackson, Gabriel (1965). The Spanish Republic and the Civil War, 1931–1939. Princeton: Princeton University Press. ISBN 0-691-00757-8. OCLC 185862219. 
• Jellinek, Frank (1938). The Civil War in Spain. London: Victor Gollanz (Left Book Club). 
• Koestler, Arthur (1983). Dialogue with death. London: Macmillan. ISBN 0-333-34776-5. OCLC 16604744. 
• Kowalsky, Daniel (2004). La Union Sovietica y la Guerra Civil Espanola. Barcelona: Critica. ISBN 84-8432-490-7. OCLC 255243139. 
• Low, Mary (1979 reissue of 1937 edition). Red Spanish Notebook. San Francisco: City Light Books (originally Martin Secker & Warburg). ISBN 0-87286-132-5. OCLC 4832126. 
• Malraux, André (1941). L'Espoir (Man's Hope). New York: Modern Library. ISBN 0-394-60478-4. OCLC 1163253. 
• Marcos del Olmo, Mª Concepción (2003); La Segunda República y la Guerra Civil, Actas editorial, Madrid.
• Moa, Pío; Los Mitos de la Guerra Civil, La Esfera de los Libros, 2003.
• O'Riordan, Michael (2005). The Connolly Column. Pontypool, Wales (NP4 7AG): Warren and Pell. 
• Orwell, George (2000, first published in 1938). Homage to Catalonia. London: Penguin Books in association with Martin Secker & Warburg. ISBN 0-14-118305-5. OCLC 42954349. 
• Payne, Stanley (2004). The Spanish Civil War, the Soviet Union, and Communism. New Haven; London: Yale University Press. ISBN 0-300-10068-X. OCLC 186010979. 
• Prasad, Devi (2005). War is a Crime Against Humanity: The Story of War Resisters' International. London: War Resisters' International, wri-irg.org. ISBN 0-903517-20-5. OCLC 255207524. 
• Preston, Paul (1978). The Coming of the Spanish Civil War. London: Macmillan. ISBN 0-333-23724-2. OCLC 185713276. 
• Preston, Paul (1996). A Concise history of the Spanish Civil War. London: Fontana. ISBN 978-0006863731. OCLC 231702516. 
• Preston, Paul (2007). The Spanish Civil War: Reaction, Revolution, and Revenge, W. W. Norton and Company, ISBN 0-393-32987-9.
• Puzzo, Dante Anthony (1962). Spain and the Great Powers, 1936–1941. Freeport, N.Y: Books for Libraries Press (originally Columbia University Press, N.Y.). ISBN 0-8369-6868-9. OCLC 308726. 
• Radosh, Ronald (2001). Spain betrayed: the Soviet Union in the Spanish Civil War. New Haven and London: Yale University Press. ISBN 0-300-08981-3. OCLC 186413320. 
• Rust, William (2003 Reprint of 1939 edition). Britons in Spain: A History of the British Battalion of the XV International Brigade. Pontypool, Wales (NP4 7AG): Warren and Pell. 
• Stradling, Rob (1996). Cardiff and The Spanish Civil War. Cardiff (CF1 6AG): Butetown History and Arts Centre. ISBN 1-898317-06-2. OCLC 36840676. 
• Thomas, Hugh (2003 reissued). The Spanish Civil War. London: Penguin. ISBN 0-14-101161-0. OCLC 248799351. 
• Walters, Guy (2006). Berlin Games – How Hitler Stole the Olympic Dream. London, New York: John Murray (UK), HarperCollins (US). ISBN 0-7195-6783-1, 0-0608-7412-0. 
• Wheeler, George (2003). To Make the People Smile Again: a Memoir of the Spanish Civil War. Newcastle upon Tyne: Zymurgy Publishing. ISBN 1-903506-07-7. OCLC 231998540. 
• Williams, Alun Menai (2004). From the Rhondda to the Ebro: The Story of a Young Life. Pontypool, Wales (NP4 7AG): Warren & Pell. 
• Wilson, Ann (1986). Images of the Spanish Civil War. London: Allen & Unwin. 

Ernesto Guevara (n. 14 iunie 1928, Rosario, Provincia Santa Fe, Argentina – d. 9 octombrie 1967, La Higuera, Santa Cruz, Bolivia), mai cunoscut sub porecla sa de Che Guevara sau el Che sau simplu Che, a fost un revoluționar argentinian de stânga, medic, autor, diplomat, teoretician militar, lider al regimului comunist cubanez și insurgent sud-american.

Tinerețea

S-a născut în Argentina, la 14 iunie 1928, în orașul Rosario, provincia Santa Fe, ca cel mai mare dintre cei cinci copii ai unei familii prospere, tatăl fiind Ernesto Guevara Lynch, iar mama Celia, având strămoși basci, irlandezi și spanioli. La vârsta de doi ani se îmbolnăvește de astm bronșic, iar de la vârsta de 3 ani a învățat șah de la tatăl său și a participat chiar la concursuri începând de la vârsta de 12 ani. Mama sa l-a învățat franceza, pe care o va vorbi în mod curent, fiindu-i utilă mai ales în experiența africană de mai târziu. Mătușa sa, de care era foarte apropiat și care a crescut-o pe mama sa de la moartea prematură a părinților acesteia, era comunistă. În timpul adolescenței, profitând și de perioadele de repaus provocate de crizele de astm, citește din Pablo Neruda, Jack London, Emilio Salgari, Jules Verne, Sigmund Freud și Bertrand Russell. Arată, de asemenea un mare interes și pentru fotografie. Cu toate acestea, în 1942, la liceu, joacă rugby în echipa școlii. Reformat din cauza bolii, se ambiționează să ajungă doctor.

În anul 1948 se înscrie la facultatea de medicină din Buenos Aires. În decembrie 1951 începe o călătorie prin America Latină. În ianuarie 1952 ajunge în Chile, unde descoperă mizeria în care trăiau minerii din nordul țării. Ajunge în Peru, în Amazonia, în Columbia și Venezuela. Revine acasă complet schimbat. Descoperise marile inegalități din America Latină, tragica viață a indienilor, aroganța militarilor.

După ce își ia diploma în medicină (12 iunie 1953) pleacă din nou: Bolivia, Peru, Ecuador, Guatemala. La 27 iunie 1954, președintele cade victimă unui puci militar. Rămâne în Guatemala până în septembrie 1954, apoi pleacă în Mexic, unde la 26 iunie 1955, îl întâlnește pe Fidel Castro. În această perioadă e supranumit Che.

Guatemala

Devine membru al administrației de stânga a președintelui Jacobo Arbenz. La 27 iunie 1954, președintele cade victimă unui puci militar.

Rămâne în Guatemala până în septembrie 1954, apoi pleacă în Mexic, unde la 26 iunie 1955, îl întâlnește pe Fidel Castro. În această perioadă e supranumit Che.

În cadrul antrenamentelor care au precedat debarcarea în Cuba, Che a practicat karate și alpinism, escaladând vârful Iztaccihuatl, care măsura peste 5.000 de metri.

Cuba

Pentru meritele sale, Castro îi dă lui Guevara gradul de el Comandante, cel mai înalt din cadrul gherilei, și îi conferă, la 29 de ani, Steaua José Martí, pe care Guevara o va pune pe bereta sa neagră. Această imagine a revoluționarului cu beretă și stea va deveni celebră în lumea întreagă, datorită fotografului cubanez Alberto Korda, autorul acesteia.

După cucerirea puterii, la 9 ianuarie 1959, primește cetățenia cubaneză, printr-o lege specială.

Che Guevara devine în 1959 comandatul închisorii Cabana. Timp de șase luni, între 2 ianuarie și 12 iunie 1959, au fost executați acolo cel puțin 156 de prizonieri, în majoritate politici. Documentele vremii, inclusiv declarații confidențiale făcute de Guevara, sugerează chiar câteva mii de victime.

La 26 noiembrie 1959 e numit director al Băncii Centrale a Cubei, iar mai târziu devine ministrul industriilor. A fost activ în reorientarea economiei cubaneze pe modelul centralizat sovietic. Se împrietenește cu Jean-Paul Sartre și cu Simone de Beauvoir, participă în primăvara lui 1960 la un miting de protest împotriva aruncării în aer a unei nave franceze care transporta arme.

Sovieticii

Trimis de Castro prin lume, Guevara pledează pentru radicalism total în lupta împotriva imperialismului american. Lansează faimosul îndemn antiamerican: „Să creăm noi Vietnamuri!”.

În 24 februarie 1965, la Alger, ține un discurs care va deranja enorm Moscova. Țările socialiste sunt atacate violent, pentru că sacrifică lumea a treia pe altarul intereselor lor egoiste. URSS-ul este ținta principală, iar Castro primește reproșuri de la Kremlin.

La întoarcerea în Cuba, după discuții între Castro și Guevara, Che nu mai apare în public. Pleacă în Africa, în Congo împotriva lui Mobutu.

Înainte de a pleca în Congo, îi lasă o scrisoare lui Castro, rugându-l să o dea publicității, după moartea sa. Fidel însă dă citire scrisorii la televiziunea cubaneză la 3 octombrie 1965, în timp ce îi stă alături, soția lui Che, Aleida March. Aventura din Congo se sfârșește dezastruos. În decembrie 1965, părăsește Africa. Slăbit, cu crize de astm, bolnav de paludism și dizenterie, se întoarce în Cuba, de unde plănuiește o nouă aventură, de data aceasta în Bolivia.

Bolivia

Aventura în Bolivia se anunța sinucigașă. Aici, armata era bine antrenată, iar Partidul Comunist Bolivian nu intenționa să-l ajute. În noiembrie 1966, Che ajunge în capitala boliviană, după ce a trecut prin Montevideo. Se îndreaptă spre regiunea forestieră Nancahuazu, pentru a forma o școală de gherilă. Lipsit de sprijinul localnicilor, înconjurat de niște novici, la 8 octombrie 1967, grupul lui Che este capturat. Che Guevara este executat o zi mai târziu, la 9 octombrie 1967.

În 1966, Bolivia era guvernată de o dictatură militară condusă de René Barrientos care îl răsturnase de la putere, printr-o lovitură de stat, pe președintele ales, Víctor Paz Estenssoro.

La cererea lui Fidel Castro, a fost cumpărat un teren într-o regiune montană izolată, Ñancahuazú, de către partidul comunist bolivian. Acest teren era situat într-o zonă geografică foarte îndepărtată de cerințele lui Che Guevara, acesta acceptând-l pentru a nu mai pierde timp. El ajunge aici la 7 noiembrie 1966 (după ce trecuse, deghizat, prin Praga, Moscova, Paris), dată la care începe și al său „Jurnal din Bolivia”.

Grupul său era constituit din 47 guerrilleros, majoritatea bolivieni, dar și 16 cubanezi aleși de Che, plus câțiva peruvieni și argentinieni. Își iau numele de ELN (Ejército de Liberación Nacional - Armata Națională de Eliberare), având și câteva grupuri de sprijin în mediul urban. Guevara credea că va găsi sprijin în rândurile țăranilor, ale minerilor, însă partidul comunist bolivian era, mai degrabă, îndreptat spre Moscova decât spre Havana. Pe lângă aceasta, inflexibilitatea lui Che, care refuză să lase conducerea gherilei comuniștilor locali, îl îndepărtează de la un acord cu Mario Monje (liderul Partidului Comunist Bolivian).

Agentul principal în La Paz, Haydee Tamara Bunke Bider, zisă Tania, era, probabil, membră a Securității est-germane, Stasi, și chiar agentă a KGB-ului; ea ar fi ajutat, intenționat sau nu, interesele sovietice, punând și autoritățile boliviene pe urmele lui Che.

La 9 martie 1967, câțiva militari în civil, aflați la pescuit, îi întâlnesc pe cei din grupul lui Guevara (întâlnire pașnică), însă la 11 martie 2 dezertori din E.L.N. sunt capturați, alarmând guvernul bolivian care cere ajutorul S.U.A. La indicațiile dezertorilor este descoperită tabăra de antrenament și ascunzătorile cu documente, alimente, fotografii ce servesc la identificarea lui Guevara de către C.I.A. Hotărăsc să abandoneze tabăra de antrenament pentru a scăpa de încercuirea armatei boliviene și se ia hotărârea de a coopta membri din grupul de sprijin urban: Tania, francezul Régis Debray și argentinianul Ciro Bustos.

La 23 aprilie forțele lui Che Guevara ies victorioase din primele ciocniri cu armata boliviană, mai puțin experimentată în războiul montan. Grupul pierde, însă, contactul cu Havana, cele 2 transmițătoare pe care le aveau defectându-se (unii istorici vorbesc chiar de sabotaj), iar unica legătură cu exteriorul rămâne un simplu aparat radio. În ciuda naturii violente a conflictului Che acordă îngrijiri medicale soldaților bolivieni capturați și îi eliberează pe cei luați prizonieri.

Che își împarte oamenii în două grupuri, pe 17 aprilie, pentru a-i scoate din zona de conflict pe Régis Debray și Ciro Bustos care nu mai puteau suporta condițiile de viață din gherilă și care urmau să transmită mesaje în Cuba și comuniștilor argentinieni. Guevara îl numește la comanda celui de-al doilea grup pe Juan Vitalio Acuña Núñez («Vilo»). Cele două grupuri nu mai reușesc însă să se întâlnească după trei zile la punctul de întâlnire hotărât deoarece grupul lui Vilo a fost nevoit să-și schimbe traseul din cauza apropierii armatei boliviene. În absența unui punct de întâlnire alternativ și fără mijloace de comunicații, cele două grupuri nu se vor mai reîntâlni niciodată. Chiar în această perioadă Guevara scrie „Mesaj popoarelor lumii”, ce va fi citit la reuniunea tricontinentală (Asia, Africa, America Latină) din Cuba și care conține cele mai radicale afirmații ale sale: el propune un război mondial deschis contra S.U.A., în contradicție cu „coexistența pașnică” dorită de Uniunea Sovietică și partidele comuniste din America Latină. Che își începe documentul cu una din frazele sale cele mai celebre: „să creăm două, trei, nenumărate Vietnamuri, acesta este consemnul”.

E.L.N. primește o grea lovitură la 20 aprilie, când Régis Debray și Ciro Bustos sunt capturați. Ambii sunt torturați de armata guvernamentală și dau informații cheie care confirmă prezența lui Che în Bolivia. Unele probe indică un acord al lui Régis Debray cu C.I.A. (informații contra stopării torturii și promisiunii unei pedepse mai ușoare); alte probe se referă la Bustos (care era pictor) ca la cel care a făcut desene foarte exacte ale membrilor grupului. Toate acestea au dus la localizarea și identificarea membrilor grupului lui Che de către forțele boliviene. Guevara credea că are de-a face doar cu armata boliviană, prost echipată și antrenată. Totuși, când guvernul american l-a localizat C.I.A și Forțele Speciale (incluzând un batalion al United States Army Rangers ce-și avea baza nu departe de zona în care acționa gherila) sunt trimise pentru a antrena și susține armata boliviană. Numeroase lupte au loc în timpul verii iar la 1 august C.I.A. trimite doi agenți pentru a accelera capturarea lui Che Guevara; era vorba de doi agenți americano cubanezi, Gustavo Villoldo și Félix Rodríguez (acesta se infiltrase și în Cuba pentru a pregăti atacul eșuat din Golful Porcilor). Pe 31 august coloana lui Vilo Acuña, care o includea și pe Tania, este prinsă într-o ambuscadă pe când traversa un râu, fiind uciși cu toții cu excepția lui Restituto Cabrera, care reușește momentan să scape (va fi capturat și executat pe 4 septembrie). Ultimul contact cu partea urbană a E.L.N. este oprit la 15 septembrie, atunci când, în mod inexplicabil, ultimul membru al serviciilor secrete cubaneze a fost rechemat în țară de către șeful său, Manuel Pineiro, pro-sovietic și opozant al lui Che Guevara. Contrar la ceea ce s-a întâmplat în Congo nu a fost făcută nicio tentativă de ajutor din partea Cubei pentru a-i ajuta pe Che și oamenii săi.

Izolată, epuizată fizic, lipsită de apă potabilă, coloana lui Che este la capătul puterilor iar uneori trebuie să-și transporte șeful care avea crize teribile de astm. În ciuda tuturor dificultăților, Guevara are mereu aceeași voință și își împinge oamenii înainte, ca în cazul trecerii unei prăpăstii pe care toți o considerau imposibil de trecut, pe când Guevara o face, în ciuda condiții sale fizice precare:

„Imbecilule, nimic nu este imposibil în această viață, totul este posibil, imposibilitățile și le creează omul singur și tot el trebuie să le depășească!” (Ernesto Che Guevara)

Grupul își vede tăiată retragerea spre Rio Grande, ceea ce îl obligă să urce din nou spre munți, spre un mic sat, La Higuera , unde avangarda este și ea prinsă într-o ambuscadă și pierde 3 oameni, pe 26 septembrie; ceilalți 17 supraviețuitori reușesc să scape și încep să coboare spre Rio Grande.

Capturarea și execuția

Forțele speciale boliviene află de la un informator locul unde se află cantonați luptătorii și mai mult de 1800 soldați sosesc în La Higuera. La 8 octombrie sunt încercuiți în zona râpei Quebrada del Yuro și Guevara ordonă ca grupul să se despartă în două, unul cu bolnavi fiind trimis mai în spate, iar Che, cu ceilalți rămași, rămâne să țină piept trupelor boliviene.

După trei ore de lupte Che este capturat împreună cu Simón Cuba Sarabia. Che s-a predat după ce a fost rănit la picior iar pușca deteriorată de un glonț. Conform soldaților bolivieni el ar fi strigat: "Nu mai trageți! Sunt Che Guevara și valorez mai mult viu decât mort." Această declarație este în totală contradicție cu comportamentul (pe care îl voia exemplar) lui Che din timpul gherilei din Cuba dar ar putea fi explicat prin faptul că era într-o situație fără ieșire. O altă versiune a capturării spune că ar fi murmurat, pur și simplu: "eu sunt Che Guevara". Grupul de guerrilleros este înfrânt și dispersat: trei oameni au murit, unul este grav rănit iar ceilalți sunt capturați sau uciși, de către armată, în zilele următoare. Doar cinci dintre luptători reușesc să ajungă la frontiera cu Chile , de unde sunt preluați și evacuați de senatorul Salvador Allende (viitorul președinte al statului Chile, mort în timpul unei lovituri de stat din 1973). Conform lui Harry Villegas ("Pombo"), unul dintre supraviețuitori, dacă Guevara ar fi ales să meargă cu grupul lor ar fi supraviețuit și el. Cei doi prizonieri sunt duși într-o școală abandonată. La 9 octombrie guvernul bolivian anunță moartea lui Che Guevara în luptă. În același timp sosește în La Higuera colonelul Joaquín Zenteno Anaya și agentul C.I.A. Félix Rodríguez. La ora 13 președintele Barrientos dă ordinul de execuție al luptătorilor. Chiar dacă nu și-au justificat niciodată decizia, colaboratorii lui Barrientos cred că îi era teamă de un proces public ce ar fi atras atenția internațională asupra Boliviei, cum s-a întâmplat în cazul lui Régis Debray; el nu voia, de asemenea, ca Che să fie condamnat la o pedeapsă cu închisoarea, apoi eliberat, ca în cazul lui Fidel Castro.

Există numeroase versiuni asupra gradului de implicare și de influențare a S.U.A. și C.I.A. în acestă decizie. Președintele Barrientos a avut o întrevedere cu ambasadorul Statelor Unite chiar înaintea execuției lui Che. Pe de o parte, documente ale agenției, declasificate în timpul lui Bill Clinton, arată că C.I.A. nu ar fi dorit ca aventura lui Che în Bolivia să se termine prin moartea sa iar, pe de altă parte, alte surse indică faptul că C.I.A. ar fi făcut presiuni ca Che să fie executat. Cert este că C.I.A. a fost prezentă în momentul morții lui Che Guevara.

Există mai multe versiuni și în ceea ce privște persoana care a dat propriu-zis ordinul de execuție: unele surse îl indică pe agentul Rodriguez, care ar fi primit ordin de la colonelul Zenteno; alte surse îl indică pe căpitanul Gary Prado Salmon, șeful rangerilor bolivieni. Se pare că Rodriguez i-a dat ordinul de execuție sergentului bolivian Mario Terán, cu precizarea de a nu-l desfigura iar rănile provocate să pară a fi făcute în timpul unei lupte. După alte surse Mario Terran ar fi fost ales prin tragere la sorți, în cadrul trupelor boliviene, fiindcă ar fi existat o ceartă în privința celui care ar fi avut "privilegiul" de a-l ucide pe Che. După versiunea lui Rodriguez, el l-ar fi anunțat pe Che despre iminenta execuție, acesta i-ar fi încredințat un mesaj pentru soția sa, cei doi s-ar fi îmbrățișat, iar Rodriguez ar fi părăsit școala. Această versiune este contestată de șeful foțelor speciale boliviene, căpitanul Gary Prado, care spune că Rodriguez l-ar fi amenințat pe Che iar acesta l-ar fi scuipat, spunându-i că e un trădător.

Mai multe persoane l-au putut vizita pe Che, printre care învățătoarea din sat, care i-a adus mâncare și care își amintește următorul dialog:

„— De ce cu inteligența și fizicul dumneavoastră, familia și responabilitățile pe care le aveați, v-ați pus într-o asemenea situație?

— Pentru idealurile mele.”

Cu puțin timp înaintea lui Che sunt executați Simeón Cuba și Juan Pablo Chang. În 1977, revista Paris Match a publicat un interviu cu Mario Terán despre ultimele clipe ale lui Che Guevara.

"Când am intrat, Che era așezat pe o bancă. Când m-a văzut, m-a întrebat: "Ați venit să mă ucideți?". M-am simțit intimidat și am lăsat capul în jos, fără să răspund. Atunci m-a întrebat: "Ce-au spus ceilalți?" I-am răspuns că nu au zis nimic iar el mi-a replicat: "Erau viteji." Nu îndrăzneam să trag. În acel moment vedeam un Che mare, foarte mare, enorm. Ochii îi scânteiau intens. M-am gândit că îmi va lua pușca cu o mișcare rapidă. El, însă, mi-a spus: "Fii liniștit și țintește bine! Vei ucide un om!". Atunci m-am retras către ușă , am închis ochii și am tras o primă rafală. Che, cu picioarele zdrobite, a căzut la pământ, zvârcolind-se și pierzând mult sânge. Mi-am venit în fire și am tras o a doua rafală care l-a lovit în braț, în umăr și în inimă. Era, în sfârșit, mort."

Corpul său și cele ale celorlalți luptători au fost luate de armata boliviană și duse, cu ajutorul ofițerilor americani și agenților C.I.A., cu elicopterul în orășelul Vallegrande, unde au fost expuse pentru mass-media, în spitalul local. Sute de persoane, soldați, civili și curioși au venit să vadă corpurile. Călugărițele din spital și din oraș au remarcat asemănarea frapantă cu Isus și i-au tăiat șuvițe din păr pentru a le păstra ca talismane. După amputarea mâinilor de către un medic militar, pentru a autentifica corpul și a păstra o probă a morții sale, oficialii bolivieni l-au îngropat într-un loc secret. După execuție, militarii bolivieni și Félix Rodríguez și-au împărțit lucrurile lui Che, incluzând cele două ceasuri (printre care un Rolex încredințat lui Che de un camarad muribund) și jurnalul Lui Che Guevara în Bolivia. Astăzi o parte din lucrurile sale (printre care lanterna sa) sunt expuse la sediul C.I.A. La 15 octombrie, Castro recunoaște moartea lui Guevara și proclamă trei zile de doliu național. Moartea sa a fost percepută, în acel moment, ca o grea lovitură pentru mișcările revoluționare sud-americane și pentru lumea a treia. În 1997, rămășițele lui Che și ale altor câțiva camarazi sunt exhumate și identificate cu ajutorul probelor ADN, de către o echipă de medici legiști cubanezi, apoi transferate în Cuba. El a fost înmormântat cu funeralii de erou național, împreună cu șase dintre camarazii săi de arme din Bolivia, în mausoleul din Santa Clara (orașul pe care îl cucerise în timpul revoluției din Cuba).

Viața de familie

În Guatemala o cunoaște pe Hilda Gadea, prima soție. În Cuba, Pe 2 iunie 1959 o ia de nevastă pe Aleida March, după ce, la 22 mai 1959 divorțase de Hilda, cu care avea o fetiță, Heldita.

Cu cea de-a doua soție are 4 copii: Aleida(Alichiuta), Camilo, Ernesto si Celia.

Filme cu și despre Che Guevara

• El Che Guevara (1968); regia Paolo Heusch
• Che! (1969); regia Richard Fleischer; Omar Sharif în rolul lui Che
• Evita (1996); regia Alan Parker; Antonio Banderas în rolul lui Che
• Hasta la victoria siempre (1997); regia Juan Carlos; Alfredo Vasco în rolul lui Che
• El Dia Que Me Quieras (1999), documentar cinematografic despre moartea lui Che; regia Leandro Katz
• Fidel (2002); regia David Atwood; Gael García Bernal în rolul lui Che
• Diarios de motocicleta (2004); regia Walter Salles
• Che: Filmul (2007); regia Steven Soderberg; Benicio del Toro în rolul lui Che

Cărți în limba română

• Ernesto Che Guevara - Cuvinte către revoluționari, editura Eikon, București 2004. Texte selectate și ediție îngrijită de Fabian Anton.
• Paco Ignacio Il Taibo - Che Guevara, un revoluționar controversat, editura IRECSON, București 2007
• Che Guevara - Destinul unui revoluționar, editura Incitatus, București 2004
• Che Guevara - Jurnal pe motocicletă, editura Polirom, Iași, 2007
• Jean Corner - Che Guevara. El comandante, editura Univers, București 2007
• Carlos Calica Ferrer – Devenirea lui Che. Cea de-a doua și ultima călătorie a lui Guevara prin America Latină, editura Minerva, București 2008
• Reginaldo Ustariz – Che Guevara. Viața unui mit, editura Litera Internațional, București 2008
• Aleida March – Mărturisiri. Viața mea alături de Che, editura Art, București 2008.
• Ernesto Che Guevara – Jurnalul revoluției cubaneze, editura Polirom, București 2010.
• Ernesto Che Guevara – Jurnalul bolivian, editura Polirom, București 2010.
• Luptătorul din umbră: un agent CIA și bătăliile sale secrete, Felix I. Rodriguez, John Weisman, Editura Polirom, 2011

Vezi și

• Che Guevara (fotografie)
• Alberto Korda

Note

Legături externe

• Che, Guía y Ejemplo: Arhivat în 10 septembrie 2011, la Wayback Machine. Photos Arhivat în 20 mai 2006, la Wayback Machine., Songs(mp3) Arhivat în 27 aprilie 2006, la Wayback Machine. and Videos Arhivat în 26 aprilie 2006, la Wayback Machine.
• Câteva articole, scrisori ale lui Che Guevara,
• Arhiva pe internet Che Guevara; conține texte, fotografii
• Che Guevara, o viață de revoluționar Arhivat în 28 mai 2012, la Wayback Machine., 9 decembrie 2011, Andreea Lupșor, Historia
• VLADIMIR TISMANEANU: Revolutie cu orice pret: Marxismul lui Che Guevara, 17 octombrie 2007, Evenimentul zilei
• Che Guevara, omul-revolutie, 9 octombrie 2007, Evenimentul zilei
• Che Guevara intelectualul razboinic Arhivat în 16 mai 2012, la Wayback Machine., 19 ianuarie 2012, Paul Ioan, Revista Magazin
• Che Guevara marire si decadere Arhivat în 17 mai 2012, la Wayback Machine., 30 ianuarie 2012, Paul Ioan, Revista Magazin
• Che, mitul paradoxal Arhivat în 30 decembrie 2010, la Wayback Machine., 30 decembrie 2009, Dorin Marian, Revista Magazin
• Che Guevara trebuia sa moara!, 15 aprilie 2009, Adrian Nicolae, Descoperă
• Biografii comentate (XXIII). Che Guevara, icoana mondială a revoluționarului perfect, 25 iulie 2013, Calin Hentea, Ziarul de Duminică
• BBC News – Che Guevara Images: Set 1, Set 2, Set 3
• Encyclopædia Britannica: Che Guevara entry
• National Security Archive: The Death of Che Guevara
• New York Post: Ernesto "Che" Guevara Photo Gallery Arhivat în 27 august 2009, la Wayback Machine.
• NY Times Interactive Gallery: "A Revolutionary Afterlife"
• The Guardian: "Making of a Marxist" ~ Che's Early Journals
• Wall Street Journal Gallery: "The Ubiquitous Che"

Willy Brandt, născut Herbert Ernst Karl Frahm, (n. 18 decembrie 1913, Lübeck – d. 8 octombrie 1992, Unkel) a fost un om politic german. A fost liderul Partidului Social-Democrat din Germania între 1964 și 1987 și cancelar al Germaniei în perioada 21 octombrie 1969 - 7 mai 1974. A câștigat Premiul Nobel pentru Pace în anul 1971 pentru eforturile sale de a spori cooperarea economică în Europa Occidentală în cadrul Comunității Economice Europene și de a asigura reconcilierea Republicii Federale Germane cu țările din Europa de Est. A fost primul cancelar social-democrat după 1930.

Copilăria și tinerețea

Willy Brandt s-a născut (în afara căsătoriei) ca Herbert Frahm pe 18 decembrie 1913 în Lübeck. Mama sa era Martha Frahm (născută Ewert, 1894 – 1969), o vânzătoare provenind tot dintr-o relație premaritală. Tatăl lui Brandt era profesorul hamburghez John Heinrich Möller (1887 – 1958), care în 1912 – 1912 a predat provizoriu la o Realschule (școală reală) din Lübeck. Brandt nu a făcut niciodată cunoștință cu tatăl său biologic, cu toate că din 1947 îi cunoștea identitatea.

Brandt creștea inițial în casa mamei sale, care era angajată în câmpul muncii și în cursul săptămânii îl lăsă în grija unei vecine. Din 1919 de copil avea grijă bunicul său vitreg Ludwig Frahm (1875 – 1935), care s-a căsătorit în 1899 cu mama Marthei Ewert și a continuat să aibă grijă de el chiar și după moartea soției sale și căsătoria cu o altă persoană. Willy Brandt îl numea „tată". În 1927 mama lui Brandt s-a căsătorit cu șeful de șantier Emil Kuhlmann și în februarie 1928 a venit pe lume fratele său Günther. De atunci și-a văzut mama „doar sporadic". Nașterea sa extraconjugală, de multe ori văzută de contemporani ca un cusur, era folosită de către adversarii săi politici chiar și în timpurile postbelice ca să-l discrediteze.

Și-a luat bacalaureatul (Abitur) în 1932 la liceul Jochanneum în Lübeck. În cererea pentru admitere la bacalaureat el a indicat jurnalismul ca viitor domeniu profesional. Partidul Social Democrat German (SPD) i-a promis o bursă de partid pentru studiu, însă această posibilitate a dispărut după ce Willy Brandt a ieșit cu ceartă din partid. În loc de aceasta a început în mai 1932 un voluntariat la firma de transport maritim F. H. Bertling KG din Lübeck.

Activitate politică în Republica de la Weimar

Interesul pentru politică al lui Willy Brandt i se datorează bunicului său Ludwig Frahm, care era membru SPD și a candidat în Consiliul Municipal Lübeck (Lübecker Bürgerschaft) din partea acestui partid. Începând cu 1925 Brandt era membru al mai multor organizații de tineret social-democrate, iar din 1931 președinte de district al Sozialistische Arbeiter-Jugend (SAJ) pe regiunea Lübeck-Mecklenburg.

Pe lângă aceasta Brandt din 1927 era activ în domeniul publicistic. El declara mai târziu că redactorul ziarului social-democrat local „Lübecker Volksbote” (și participantul de mai târziu la rezistența anti-nazistă) Julius Leber l-a influențat decisiv în anii aceștia. Din cauza activităților sale jurnalistice a avut de suferit și performanța sa școlară.

În 1930 Brandt a aderat la SPD. Un an mai tîrziu, în octombrie 1931, a ieșit din partid, imputându-i „lipsă de curaj” cu privire la schimbările spre dreapta din societate.  El a aderat la Partidul Socialist Muncitoresc din Germania (SAPD), constituit dintr-o grupare de stânga scindată din SPD în toamna lui 1931 cu scopul de a se opune forțelor de dreapta reînvigorate de la începutul crizei economice mondiale. Brandt era unul dintre întemeietorii și unul dintre membrii comitetului de conducere al organizației locale din Lübeck a SAPD, preluând mai târziu și numeroase sarcini organizatorice pentru partid în general.

Clandestinitatea și exilul în timpul dictaturii naziste

După numirea lui Adolf Hitler în funcția de cancelar la sfârșitul lui ianuarie 1933 SAPD a fost interzis. Partidul a decis să continue lupta împotriva nazismului în condiții de clandestinitate. Willy Brandt a primit în martie 1933 însărcinarea să organizeze plecarea la Oslo a unuia dintre conducătorii SAPD Paul Frölich. Acesta din urmă a fost totuși arestat, așa că Willy Brandt a preluat sarcina acestuia de a crea la Oslo o celulă a organizației. În această perioadă el, care până atunci era cunoscut sub numele Herbert Frahm, își asumă pseudonimul de luptă Willy Brandt, pe care îl va purta până la sfârșitul vieții. El a emigrat prin Danemarca în Norvegia și și-a început în Oslo în 1934 studiile în istorie, pe care nu le-a dus la capăt din cauza activității publicistice la ziarele norvegiene. În Oslo conducea și asociația de tineret a SAPD numită SJVD, al cărei reprezentant era între 1934 și 1937 în cadrul Biroului Internațional al Organizațiilor de Tineret Revoluționare. Acționând din Norvegia, el a organizat campania internațională pentru decernarea Premiului Nobel pentru pace scriitorului Carl von Ossietzky, încarcerat de naziști. În 1936 făcea parte dintre întemeietorii Tineretului German Liber.

Din însărcinarea lui Jakob Walcher, conducătorul până în 1940 al Biroului Central din străinătate al SAPD, aflat în Paris, Willy Brandt a călătorit în septembrie 1936 în calitate de curier sub pseudonimul Gunnar Gaasland în Germania, unde a stat până in decembrie ca să ia legătura cu colegii din SAPD din clandestinitate și să coordoneze rezistența de pe loc cu activitățile SAPD din străinătate. A trebuit să înfățișeze o activitate de jurnalist în Berlin și să vorbească germană cu accent norvegian. Adevăratul Gunnar Gaasland era din 1936 căsătorit cu Gertrud Meyer, iubita din Lübeck a lui Brandt, care în iulie 1933 și-a urmat iubitul în exilul norvegian. Căsătoria era fictivă și i-a oferit lui „Trudel”, care a trăit cu Brandt până în 1939, cetățenia norvegiană. Gaasland a pus numele său la dispoziția lui Willy Brandt și a rămas în Norvegia.

În 1937 Brandt era corespondentul mai multor ziare norvegiene la războiul civil spaniol, în care el a susținut lupta a Partido Obrero de Unificacion Marxista (POUM) un partid socialist de stânga, împotriva Falangei generalului pucist Franco. Pe 16 iunie el a scăpat de un val de arestări prin plecarea sa de la Barcelona la Oslo. În aceeași zi POUM a fost interzis, întrucât era concurentul politic și militar al Partidului Comunist Spaniol obedient lui Stalin.

După ce pe 5 septembrie 1938 guvernul Reichului l-a deposedat de cetățenia germană, el a depus eforturi pentru a căpăta cetățenia norvegiană. În 1940, în cursul ocupării Norvegiei de către armata germană Willy Brandt a fost luat pentru scurt timp prizonier. Dat fiind faptul că purta uniformă norvegiană și nu a fost deconspirat, după eliberarea promptă a putut să fugă în Suedia. La Stockholm a fondat împreună cu doi jurnaliști suedezi o agenție de presă, care furniza informații la 70 de cotidiene.

În august 1940 cetățenia norvegiană i-a fost acordată de către ambasada de la Stockholm. Până la sfârșitul războiului a rămas în Suedia, unde împreună cu August Enderle a contribuit decisiv la reapropierea de SPD a expatriaților SAPD. Împreună cu un grup de socialiști a participat în martie 1943 la formularea a Friedesziele der demokratischen Sozialisten (Scopurile păcii din punctul de vedere al socialiștilor democrați), în care au fost publicate considerații asupra ordinii postbelice europene, și se cere și dreptul de autodeterminare pentru toate națiunile în cadrul unei ordini de drept internaționale. Cu unul dintre aceștia, Bruno Kreisky, cancelarul austriac de mai târziu, au rămas prieteni până la sfârșitul vieții. În august 1990 Willy Brandt a ținut un discurs la înmormântarea lui Kreisky.

Revenirea în Germania

După sfârșitul celui de-al doilea război mondial și căderea dictaturii naziste Willy Brandt a revenit în 1945 în Germania în calitate de corespondent al ziarelor scandinave și a făcut reportaje despre procesele criminalilor de război de la Nürnberg. După ce pe 20 mai 1946 discursul său din Lübeck despre Germania și lume s-a bucurat de aprobarea social-democraților de acolo, el lua în considerație după o discuție cu Theodor Steltzer (prim-ministrul de atunci al landului Schleswig-Holstein) reîntoarcerea sa la Lübeck. El trebuia să devină ca urmaș al unui alt primar social-democrat, Otto Passarge, edilul orașului său natal. Cu toate acestea, când ministrul de externe al Norvegiei Halvard Lange i-a propus să meargă la Berlin în calitate de atașat de presă al Misiunii Militare Norvegiene, el a acceptat, întrucât „Lübeckul a devenit un pic strâmt” pentru el după toate experiențele sale din străinătate. Willy Brandt a păstrat totuși o strânsă legătură sufletească cu orașul său natal. Obișnuia să-și încheie campaniile electorale cu o manifestație la Lübeck cu o zi înainte de alegeri.

Pe 1 iulie 1948 și-a primit înapoi de la guvernul schleswig-holsteinian cetățenia germană cu efect din 24 septembrie 1948.

Pseudonimul Willy Brandt, pe care și l-a asumat în 1934, l-a folosit din 1947 permanent. În 1949 acesta a fost recunoscut de către poliția berlineză ca numele său oficial. El însuși spunea în 1961 că și-a ales un nume de rând, însă în Lübeck pe timpurile voluntariatului său exista firma de transport maritim William Brandt Wwe.

Președinte al Parlamentului berlinez și Primarul General al Berlinului

Brandt și-a început cariera politică din Germania postbelică în 1949 ca deputat al SPD din partea Berlinului în primul Bundestag german. A făcut parte tot ca deputat din partea Berlinului dintr-al doilea Bundestag din 1953 până în 1957 și dintr-al patrulea, deși doar câteva săptămâini la sfârșitul lui 1961. Începând din 1969 și până la moartea sa în 1992 era deputat pe lista landului Renania de Nord-Westfalia. De asemenea pe 3 decembrie 1950 a fost ales în Parlamentul (Abgeordnetenhaus) Berlinului, din care a făcut parte până în 1971.

În 1955 Brandt a fost ales președinte al Parlamentului berlinez, iar pe 3 octombrie 1957, ca urmaș al decedatului Otto Suhr cu 86 voturi pentru, 10 contra și 22 abțineri, a fost ales Primarul General (Regierender Bürgermeister) al Berlinului, care în Germania are statut de entitate federală – bundesland.  Eforturile președintelui SPD-ului berlinez, Franz Neumann, ca să fie numit un alt candidat, au eșuat. Neumann și-a motivat opoziția cu schimbarea numelui de către Brandt și presupusa implicare a acestuia în Interbrigăzile comuniste din războiul civil spaniol.

Adversitatea dintre Brandt și Neumann își avea originea în conceptele politice diferite. Un grup de reimigranți din jurul lui Brandt și Ernst Reuter încerca, în pofida împotrivirii grupului lui Neumann, să impună în SPD orientarea vestică. Ei erau susținuți de un grup de ofițeri liberali format în jurul lui Shepard Stone din trupele americane de ocupație. În calitatea sa de Primar General al Berlinului Willy Brandt a fost între 1 noiembrie 1957 și 31 octombrie 1958 și președintele Bundesratului (camera superioară a Parlamentului Germaniei).

Brandt a fost reales în 1958 și în 1963 și a format, în pofida majorităților absolute ale SPD, guverne de coaliție cu creștin-democrații (CDU) și cu democrații liberi (FDP). A deținut această funcție până în decembrie 1966, când a intrat în Guvernul Federal și a fost înlocuit ca Primar General de Heinrich Albertz.

După înăbușirea Răscoalei din Ungaria în Berlin au avut loc în noiembrie 1956 mai multe demonstrații antisovietice. În cursul unei dintre aceste demonstrații Brandt a luat poziție „cu expresii energice”, așa încât „a câștigat oamenii de partea sa”. Ca urmare a ajuns în fruntea unei demonstrații care se îndrepta spre ambasada sovietică din Sectorul de Est al Berlinului și amenința să iasă de sub control. Brandt a reușit s-o redirecționeze și să destindă „situația foarte explozivă”. Verdictul presei berlineze a fost că prin aceasta el a realizat un succes politic răsunător, care a predeterminat alegerea sa ca Primar General.

Cu două săptămâini înainte de alegerile în Parlamentul Berlinului din 7 decembrie 1958, la care Willy Brandt concura împotriva candidatului CDU Franz Amrehn, Nikita Hrușciov a declanșat a doua Criză a Berlinului prin declarația sa că va transfera conrtolul asupra căilor de comunicație dintre Berlinul de Vest și Germania de Vest către RDG, în cazul în care timp de o jumătate de an nu se va ajunge la o înțelegere dintre aliați cu privire la acordarea Berlinului statutului de Oraș Liber (așa-numitul primul ultimatum al lui Hrușciov). Willy Brandt a luat „hotărât” apărarea drepturilor Berlinului de Vest pe lângă aliații occidentali și guvernul federal și a formulat sloganul ”Berlin bleibt frei!” - „Berlinul rămâne liber!” A contribuit considerabil la formarea unei rezistențe a aliaților vestici contra ultimatumului lui Hrușciov. Fermitatea sa l-a făcut o personalitate recunoscută la nivel național și internațional.

Comportamentul său, perceput de vest-berlinezi ca foarte responsabil, și-a adus dividendele la alegerile din 7 decembrie 1958: SPD a crescut cu 8% și a obținut majoritatea absolută cu 52% din voturi. Cu toate acestea Brandt a continuat coaliția cu CDU. În 1963 SPD-ul berlinez a reușit cu 61% din voturi al doilea cel mai bun rezultat din istorie.

Construirea Zidului Berlinului pe 13 august 1961 s-a întâmplat aproape de încheierea campaniei electorale pentru Bundestag. Pe când Adenauer (cancelarul federal al momentului) la început și-a continuat nestingherit campania, cea ce a fost perceput ca indiferență și „i-a iritat” pe mulți berlinezi și chiar pe unii dintre susținătorii săi, Willy Brandt și-a întrerupt turul electoral, l-a contactat pe președintele John F. Kennedy și a luat „o atitudine hotărâtă” față de problemă, care corespundea sentimentelor berlinezilor. Totuși nu a reușit să obțină nimic atunci, fiindu-i recomandat de președintele american să se împace cu realitatea.

În politica federală (1961 - 1969)

La alegerile pentru Bundestag din 1961 Brandt a concurat pentru prima dată în calitate de candidat al partidului său pentru funcția de cancelar, împotriva lui Konrad Adenauer. Acesta din urmă s-a referit pe 14 august 1961, la o zi după începutul înălțării Zidului Berlinului, la o întâlnire electorală din Regensburg la anii în exil ai lui Brandt, menționându-l pe contracandidatul său ca „Brandt alias Frahm”, ceea ce a fost văzut însă și ca o aluzie la nașterea sa în afara căsătoriei. Pe 16 august Adenauer a repetat această expresie la Bonn. Franz Josef Strauss și-a permis încă în februarie 1961 la Vilshofen, referindu-se la anii de exil ai lui Brandt, care mereu au fost prilej pentru atacuri personale până la imputarea unei presupuse trădări de patrie, să spună: „Domnul Brandt ar mai putea fi întrebat încă ceva: Ce ați făcut Dumneavoastră în afară timp de doisprezece ani? Noi știm ce am făcut aici în țară.” A fost și mai târziu defăimat din cauza trecutului său, pe când foștilor naziști trecutul le-a fost iertat. Presa conservativă a abordat în continuu trecutul lui Willy Brandt și îl interpreta împotriva sa. La aceste acuzații se adăuga și instrumentalizarea vieții sale private în disputa publică. În 1965 Brandt spunea: „Această campanie electorală a lăsat răni.”

La alegerile din 17 septembrie 1961 SPD a obținut o creștere de 4,4%. Concomitent CDU a pierdut un număr aproximativ egal de voturi și totodată și majoritatea absolută. Date fiind evenimentele din Berlin se lua în considerație formarea la Bonn a unui guvern al unității naționale sau cel puțin a unei Mari Coaliții (dintre CDU și SPD). Pe lângă președintele federal Heinrich Lübke și președintele Bundestagului Eugen Gerstenmaier se număra și Brandt printre susținătorii acestei idei. Unele considerații au ajuns până la propunerea de a-l învesti în acest caz pe Brandt în funcția de ministru de externe, care era până atunci deținută exclusiv de Uniunea Creștin-Democrată. În cele din urmă Adenauer și-a impus punctul de vedere, care prevedea reeditarea coaliției cu democrații liberi.

În 1962 la inițiativa lui Herbert Wehner Willy Brandt a fost ales în funcția de vice-președinte al partidului, iar în 1964 a devenit, ca urmaș al decedatului Erich Ollenhauer, președintele SDP, rămânând în această funcție până în 1987. La alegerile parlamentare din 1965 el a participat iarăși în calitate de candidat de vârf al SPD, și a pierdut în fața cancelarului Ludwig Erhard, după care s-a retras dezamăgit pentru un timp din politica federală și a exclus posibilitatea de a candida din nou pentru funcția de cancelar. La congresul SPD din iunie 1966 el a fost reales cu 326 de voturi din 426.

După demisia lui Erhard pe 1 decembrie 1966 în funcția de cancelar a fost ales Kurt Georg Kiesinger (CDU),  care a format Marea Coaliție cu SPD. Willy Brandt a demisionat din funcția de Primar General al Berlinului și a preluat postul de ministru de externe, devenind și vice-cancelar. La începutul anului 1967 s-a mutat în vila de serviciu din carierul Venusberg la Bonn, în care a stat împreună cu familia timp de șapte ani.

Cabinetul Brandt I

După alegerile parlamentare din septembrie 1969 Willy Brandt a format o coaliție cu FDP, împotriva voinței lui Herbert Wehner și Helmut Schmidt care ar fi preferat o Mare Coaliție (dintre SPD și CDU). Coaliția social-liberală dispunea de o majoritate de doar douăsprezece voturi. Bundestagul l-a ales pe Brandt pe 21 octombrie 1969 cel de-al patrulea cancelar în istoria Republicii Federale. Vice-cancelar și ministru de externe a devenit Walter Scheel (FDP).

Politica răsăriteană a lui Brandt a devenit renumită internațional, având ca obiectiv să atenueze Războiul Rece sub lozinca „Schimbare prin apropiere” (Wandel durch Annäherung) sau „Politica pașilor mici” și să facă Zidul Berlinului și frontiera cu RDG mai permeabile. Secretarul de stat al lui Brandt în Cancelaria Federală Egon Bahr a devenit arhitectul principal al tratatelor negociate. În pofida unui anumit scepticism inițial al politicienilor din străinătate precum Nixon, Kissinger și Pompidou puterile occidentale au sprijinit această politică.

Pe 19 martie 1972 Willy Brandt a început o discuție oficială cu președintele Consiliului de Miniștri al RDG Willi Stoph, prima discuție dintre un cancelar federal și un politician din RDG, care până atunci nu era recunoscută de Germania de Vest în calitate de un stat independent și egal în drepturi. Această întrevedere a avut loc la Erfurt, pentru că Berlinul de Est nu era acceptat de către germanii vestici ca parte componentă și capitală a RDG. În fața hotelului Erfurter Hof, în care locuia Brandt, răsunau din mulțime strigătele „Willy, Willy”, care se refereau vădit la Brandt și îl iritau pe funcționarul din RDG. Pe 21 mai a avut loc vizita de răspuns a lui Stoph la Kassel.

Pe 12 august 1970 Willy Brandt a semnat în capitala rusă Tratatul de la Moscova dintre Republica Federală Germania și Uniunea Sovietică, prin care părțile recunoșteau intangibilitatea hotarelor postbelice ale Germaniei, primul act important al Destinderii.

La fel de importantă a fost și semnarea Tratatului de la Varșovia dintre Republica Federală Germania și Republica Populară Polonă pe 7 decembrie1970, prin care linia Oder-Neisse era recunoscută oficial ca hotar dintre cele două țări. Îngenuncherea de la Varșovia a lui Brandt la memorialul Răscoalei din ghetoul varșovian din 1943, act de o imensă valoare simbolică, s-a bucurat de o mare atenție la nivel mondial.

Pe 17 decembrie 1971 secretarii de stat Egon Bahr și Michael Kohl au semnat Acordul de Tranzit, care reglementa folosirea căilor de acces din și către Berlinul de Vest; acordul a intrat în vigoare pe 3 iunie 1972. Acesta a avut drept continuare negocierile cu privire la Tratatul de bază cu RDG, care regulariza pentru prima dată relațiile dintre cele state germane și care a fost semnat pe 21 decembrie 1972. Acest tratat a fost subiectul unei lupte crâncene cu opoziția. Mărul discordiei era, în ce măsură se putea veni în întâmpinarea revendicărilor RDG privind recunoașterea sa de drept internațional. A urmat un acord cu Cehoslovacia.

Pentru politica sa răsăriteană Brandt a primit în 1971 Premiul Nobel pentru Pace. În prelegerea sa de la Universitatea din Oslo pe 11 decembrie 1971 Brandt a explicat că este vorba despre „a desființa războaiele, nu doar al le limita, [...] pentru că discordia a devenit doar un alt cuvânt pentru o extremă nesocotință. Războiul nu mai este ultima ratio, ci ultima irratio.” Prin această nouă politică răsăriteană, pe care Willy Brandt împreună cu Walter Scheel a impus-o în pofida împotrivirii ferme a opoziției CDU/CSU, el a năzuit spre o „destindere în Europa”.

Unii istorici și analiști de astăzi o văd ca o deschidere a drumului către colapsul guvernărilor comuniste în Europa de Est și către reunificarea Germaniei, ceea ce totuși nu a fost intenția lui Brandt. În timpul său i-a fost reproșat de conservatori că a implicat o recunoaștere inecesară a RDG. Ei vedeau politica destinderii nu ca o cale spre colapsul statelor Blocului de Est, ci constatau ca rezultat doar fortificarea și stabilizarea guvernărilor respective.

În același timp s-a ocupat de reformele interne în domeniul politicii sociale, celei a educației și a justiției. Brandt și-a prezentat obiectivele guvernării în Declarația de guvernare din 28 octombrie 1969 cu motoul: „Vrem să încercăm mai multă democrație!” („Wir wollen mehr Demokratie wagen!”), care în curând a fost văzut de mulți ca deviza unor multașteptate progrese societale, prin care ar trebui depășită stagnarea internă a perioadei postbelice. Totuși acest moto a fost întrebuințat pentru prima dată deja în 1961 în comentariul la Memorandumul de la Tübingen, elaborat de intelectualii evanghelici din jurul lui Carl Friedrich von Weizsäcker împotriva înarmării nucleare și recunoașterii hotarului pe Odra și Neisse.

Lista reformelor pe interior prezentată în 1969 începea cu învățământul și continua cu urbanismul, construcția de locuințe și transport. La o egalitate mai mare de șanse în învățământ trebuia să se ajungă prin Legea federală a susținerii învățământului (Bundesausbildungsförderungsgesetz sau prescurtat Bafög), prin care pentru prima dată studenților din familiile cu venituri mici le-a fost oferit dreptul la sprijin financiar.

Îmbunătățirea serviciilor ale caselor de asigurări de sănătate, de pensii și de accidente, precum și cheltuielile sporite pentru educație au dus la o împovărare mare a bugetului federal, de aceea ministrul finanțelor Alex Möller și-a dat în 1971 demisia. Din aceeași cauză a părăsit guvernul în anul următor și succesorul său, ministrul economiei și finanțelor Karl Schiller. Ambii s-au simțit insuficient de sprijiniți de către Brandt.

„Edictul împotriva radicalilor” (Radikalenerlass) din 1972 contra angajării în serviciul public a membrilor partidelor și grupărilor extremiste a fost aspru criticat de politicienii de stânga, și chiar Brandt însuși l-a catalogat mai târziu ca o greșeală gravă.

De la inaugurarea guvernului Brandt și până în 1972 au trecut atât de mulți deputați de la SPD și FDP la creștin-democrați, printre care și fostul ministru Erich Mende (FDP), încât fracțiunea CDU/CSU aritmetic dispunea de o majoritate la limită. Președintele fracțiunii, Rainer Barzel, s-a crezut de aceea în stare în aprilie 1972 să-l înlăture pe Brandt printr-o moțiune de cenzură constructivă. Însă pentru alegerea sa în funcția de cancelar i-au lipsit două voturi. Cel puțin doi deputați din fracțiunea CDU/CSU, și anume Julius Steiner (CDU) și Leo Wagner (CSU) au fost mituiți de către Ministerul Securității Statului (Ministerium für Staatssicherheit) al RDG cu câte 50.000 mărci.

Întrucât coaliția SPD/FDP nu mai dispunea de o majoritate capabilă de acțiune în Bundestag, Brandt a solicitat în septembrie 1972 un vot de încredere, la care miniștrii conform unei înțelegeri prealabile s-au abținut, așa că guvernul nu a primit votul de încredere și președintele Gustav Heinemann a putut să dizolve Bundestagul în conformitate cu intențiile cancelarului.

Cabinetul Brandt II

O campanie electorală lungă, intensă și foarte mobilizatoare a avut drept rezultat o prezență la vot de 91%, cea mai mare prezență la vot la alegerile parlamentare din Germania. Amândouă partidele ale guvernului Brandt și-au sporit procentajele și SPD cu 45,8% din voturi a avut pentru prima dată cea mai mare fracțiune, un rezultat, care și în străinătate a fost perceput ca un vot popular în sprijinul tratatelor cu Estul, care aveau acum cale liberă spre ratificare parlamentară. Deși câștigarea alegerilor parlamentare din 1972 a reprezentat cel mai mare succes politic al lui Brandt, totuși observatorii contemporani precum Egon Bahr cad de acord asupra faptului că această „culminație a fost în mod clar și o punct de răscruce – de atunci încolo toate s-au înrăutățit”. Semnelor de oboseală politică la Brandt li se adăugau și așteptările înalte de la cel de-al doilea mandat al său.

Din 7 până în 11 iunie 1973 Willy Brandt a făcut o vizită în Israel, prima a unui cancelar german, după ce în 1965 au fost reluate relațiile diplomatice. În 1970 Abba Eban a fost primul ministru de externe israelian care a vizitat Republica Federală Germania; vizita de răspuns a colegului său Walter Scheel a avut loc în același an.

În 2013 au fost publicate documente din care rezultă că Willy Brandt a fost rugat în timpul vizitei sale în Israel de prim-ministra Golda Meir să fie intermediar secret în relațiile cu Egiptul. Brandt trebuia să-i explice președintelui egiptean că Israelul vrea pace și nu „Sinaiul în întregime sau jumătate din Sinai sau cea mai mare parte din Sinai”. În loc de aceasta Brandt a comunicat SUA, Franței și Uniunii Sovietice despre „impresiile sale pozitive” privitor la dorința de pace a Israelului și a lăsat în grija ministerului de externe să prezinte la Cairo dorința lui Meir să ducă tratative directe cu privire la pace, care nu a fost luat în seamă de egipteni.

Ca urmare a Războiului de Iom Kipur în 1973 a avut loc așa-numita Criză Petrolieră, de aceea guvernul a decis pentru prima dată să interzică conducerea automobilelor în întreaga țară timp de patru duminici. Atunci a realizat publicul larg cât de dependent de importuri era sistemul energetic german. În perioada următoare consumul redus de combustibil era un argument important la cumpărarea unui automobil. În plus creșterea economică a încetinit, iar șomajul a crescut. Aceasta, dar și salariile sporite din sectorul public după o grevă a sindicatului ÖTV de sub conducerea lui Heinz Kluncker, a fost considerată cauza adevărată a demisiei lui Brandt, pentru că posibilitățile financiare pentru reformele potențiale s-au redus considerabil.

Brandt este unul dintre pionierii politicii ecologice ale Republicii Federale. Deja în cursul campaniei electorale din 1961 el a militat pentru un „cer albastru deasupra Ruhrului”. În 1973 în  timpul cancelariatului său a fost creată pentru prima dată o autoritate federală ecologică.

Cu câteva zile înainte de demisia guvernului Brandt Bundestagul a adoptat pe 26 aprilie cu o majoritate minusculă o lege privind modificarea Paragrafului 218 a Codului Penal, prin care se decriminalizau avorturile în perioada de început a sarcinii.  Această schimbare de lege, foarte lung și emoțional dezbătută, a fost mai târziu declarată de către Curte Constituțională ca fiind în contradicție cu Constituția.

Fricțiunile în cadrul conducerii SPD au devenit evidente când președintele fracțiunii SPD și vice-președintele partidului Herbert Wehner în cursul unei vizite la Moscova l-a atacat verbal pe Brandt: „Cancelarului îi place să facă băi călduțe, așa niște băi cu clăbuci”

Demisia în urma Afacerii Guillaume

În cursul unei întrevederi regulare dintre SPD și sindicaliștii de frunte de pe 4 – 5 mai 1974 la Kurt-Schumacher-Akademie (pe atunci Haus Münstereifel) în Bad Münstereifel Willy Brandt și-a anunțat decizia să-și dea demisia. Actul respectiv a fost transmis pe 6 mai de către șeful Cancelariei Federale Horst Grabert președintelui federal Gustav Heinemann aflat la Hamburg. Motivul a fost demascarea spionului est-german Günter Guillaume, care, fiind referentul pe probleme de partid al lui Brandt, era unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiați. Prin demisia sa Brandt și-a asumat responsabilitatea pentru neglijențele din cadrul gubernului. Guillaume a rămas în apropierea nemijlocită a cancelarului, deși era suspectat de spionaj timp de peste un an. Brandt a subapreciat potențialul exploziv al chestiunii, crezând că cauza suspiciunilor de spionaj era pur și simplu originea est-germană a lui Guillaume.

Brandt a declarat mai târziu că Herbert Wehner ar fi purtat o parte din vină pentru demisia sa, pentru că nu l-ar fi oprit să demisioneze. În pofida afirmațiilor potrivnice ale lui Wehner se consideră în general că decisivă pentru demisie a fost mai puțin Afacerea Guillaume în sine, ci mai degrabă supoziția lui Wehner că Brandt nu trebuia sprijinit din cauza sănătății sale șubrede și depresiilor frecvente. Afirmația că Brandt ar suferi de depresii făcea parte din intrigile interne de partid țesute mai ales de Wehner și Schmidt. Conform declarațiilor șefului de planificare al lui Brandt, Albrecht Müller, această afirmație nu avea nici un temei. Brandt ar fi vulnerabil în fața campaniilor de defăimare ale adversarilor săi politici, cărora, după aprecierea lui Wehner, în campania electorală viitoare nu putea să le țină piept. În plus pe seama lui Brandt se puneau nenumărate aventuri cu femei și probleme cu alcoolul. Președintele Biroului Federal de Investigații Criminale Horst Herold și președintele Biroului Federal pentru Protecția Constituției (un serviciu de informații din Germania) Günther Nollau aveau temeri că din cauza acestor aventuri șeful guvernului ar putea deveni șantajabil.

După cancelariat

Succesor al lui Brandt în funcția de cancelar a devenit ministrul de finanțe Schmidt. Acesta pretindea că ar fi fost luat prin surprindere de nominalizarea sa și că ar fi acceptat-o din simțul datoriei. Willy Brandt a rămas în cursul cancelariatului lui Schmidt și după aceea până în 1987 președintele SPD. Spre sfârșitul cancelariatului său Schmidt a identificat drept o greșeală faptul că nu a preluat și președinția partidului în timpul mandatului său. L-a considerat una dintre cauzele propriului său eșec.

Pe 23 martie Brandt și-a dat demisia din funcția de președinte al partidului, după ce în cadrul SPD fusese aspru criticată nominalizarea de către el a Margaritei Mathiopoulos drept candidată pentru postul de purtătoare de cuvânt a partidului. La Congresul extraordinar al SPD din 14 iunie el a fost ales pe viață președinte de onoare al partidului, iar succesor al său a devenit Hans-Jochen Vogel.

Brandt era în continuare deputat al Bundestagului și a prezidat în calitate de decan de vârstă prima ședință a sa de după alegerile din 1983, deși era doar al doilea cel mai în vârstă deputat. Egon Franke ca adevărat decan de vârstă a renunțat la această onoare în favoarea sa. După alegerile din 1987 și din 1990 Brandt a deschis ședințele Bundestagului ca decan de vârstă efectiv.

Din 1976 până în 1992 Willy Brandt a fost președintele Internaționalei Socialiste. Din 17 iulie 1979 până pe 1 martie 1983 Brandt a fost membru al Parlamentului European.

În aprilie 1977 președintele Băncii Mondiale Robert McNamara i-a propus lui Brandt președinția „Comisiei Independente pentru Chestiunile de Dezvoltare Internațională” (Comisia Nord-Sud). După aproape trei ani de consultări Comisia și-a prezentat pe 12 februarie 1980 la New York „Raportul Nord-Sud”, care este cunoscut în general ca „Raportul Brandt”.

Pe 9 noiembrie 1990 Willy Brandt a revenit în Germania cu cei 175 ostatici, eliberarea cărora a obținut-o de la președintele Irakului Saddam Hussein.

În anii 1980 Brandt a declarat de mai multe ori, ca și Egon Bahr și alți fruntași ai SPD, că ideile privind posibilitatea reunificării Germaniei ar fi eronate și periculoase. Încă în toamna lui 1988 el a repetat de două ori avertizarea sa adeseori citată că „speranța la reunificare” ar fi „marea iluzie a Celei de-a Doua Republici Germane”. A doua zi după căderea Zidului Berlinului el a călătorit la Berlin și a spus într-un interviu: „Acum ne aflăm într-o situație în care părțile unui întreg cresc din nou împreună”. După Reunificare Brandt s-a numărat între susținătorii hotărâți ai transferării Guvernului de la Bonn la Berlin. Pe 20 iunie 1991 Bundestagul a decis (printre altele la cererea lui Brandt) transferul parțial al Guvernului la Berlin.

Viața privată și sfârșitul

Brandt a fost căsătorit între 1941 și 1948 cu norvegianca Carlota Thorkildsen (1904 – 1980) și a avut cu ea fiica Ninja (se citește [Ninia]) Frahm (* 1940). După divorț s-a căsătorit încă în 1948 cu văduva Rut Bergaust, născută Hansen (1920 – 2006). Li s-au născut trei fii: istoricul Peter (* 1948), scriitorul Lars (* 1951) și actorul Matthias Brandt (* 1961). După 32 ani de căsnicie Rut și Willy Brandt au divorțat în 1980. În ziua divorțului (16 decembrie) s-au văzut pentru ultima oară.

În aprilie 1979 Willy Brandt s-a mutat împreună cu prietena sa de atunci, istorica și publicista Brigitte Seebacher (* 1946), la Unkel, bundeslandul Renania-Palatinat. La început cuplul a locuit într-un apartament; în 1989 și-au achiziționat o locuință în apropiere de Rin. Pe 9 decembrie 1983 Brandt și Seebacher au încheiat o căsătorie care a durat până la moartea lui. La dorința soțului i-a scris biografia; ei i-a fost imputat de către unii istorici că a interpretat personalitatea lui Brandt în parte incorect sau/și a denaturat-o și a folosit-o în scopuri proprii.

Willy Brandt a fost din anii 1970 asociat cu numeroase aventuri amoroase. În 2013 Der Spiegel și-a început articolul despre Brandt cu afirmația că primul cancelar al SPD ar fi fost „doborât de o listă cu nume de femei”. Brandt însuși a admis încă în anii 1970 că a avut în timpul cancelariatului său „o” relație extraconjugală de mai mulți ani.

Pe 15 noiembrie 1978 Brandt a suferit un infarct miocardic, așa încât nu și-a putut îndeplini sarcinile politice timp de o jumătate de an. Pe 4 octombrie 1991 i s-a depistat o tumoare intestinală, care a fost înlăturată pe 10 octombrie 1991. Pe 10 mai 1992 a fost internat din nou la Clinica Universitară din Köln și pe 22 mai operat. Operația însă a fost întreruptă după zece minute, pentru că s-au descoperit numeroase metastaze. Pe 10 mai Brandt a fost externat și a revenit împreună cu soția în casa sa din Unkel, pe care nu a mai părăsit-o până în momentul morții.

Un incident nefericit a avut loc pe 20 septembrie 1992: când Mihail Gorbaciov a vrut să-l viziteze neanunțat pe Brandt și s-a prezentat la interfon drept „Gorbaciov”, soția lui Brandt a crezut că este vorba despre o glumă proastă și nu l-a lăsat să intre. Starea sa de sănătate s-a înrăutățit vizibil din august 1992 și a murit pe 8 octombrie 1992 la 16:35.

Pe 17 octombrie Bundestagul i-a acordat funeralii de stat. Ehrengrab (mormântul de onoare) al lui Willy Brandt se află la cimitirul berlinez Waldfriedhof Zehlendorf lângă mormântul lui Ernst Reuter, predecesorul său ca Primar General al Berlinului între anii 1948 și 1953. Rut, cea de-a doua soție a lui Brandt, este înmormântată la același cimitir.

Note

Mariano Rajoy Brey (n. 27 martie 1955, Santiago de Compostela, Galicia) este un politician spaniol, președinte al Partidului Popular din 2004. Din 21 decembrie 2011 până în 2 iunie 2018 a ocupat funcția de prim-ministru al Spaniei.

A deținut posturi ministeriale în guvernul lui José María Aznar, în perioada 28 februarie 2000- 3 septembrie 2003 - vice-președinte al Guvernului, din februarie 2001 - 2004 - ministru al Afacerilor Interne. După înfrângerea partidului sǎu în alegerile din 17 aprilie 2004 a condus opoziția în Cortes. În 2008, a pierdut alegerile parlamentare, în fața socialiștilor, conduși de José Luis Rodríguez Zapatero.

În timpul alegerilor generale de pe 20 noiembrie 2011, Partidul Popular din Spania, sub conducerea sa a învins, obținând 186 din cele 350 de locuri în Camera Inferioară.

Viața personală

Născut pe 27 martie 1955 în Santiago de Compostela, A Coruña, Galicia, Rajoy estre stră-nepotul lui Enrique Rajoy, unul dintre fondatorii satutului autonom al Galiciei în 1932, care a fost demis de la universitate de dictatoratul din anii 1950. El este fiul lui Mariano Rajoy Sobredo, un jurist, și președinte al Curții Provinciale din Pontevedra, orașul unde a crescut.

Mai târziu, tatăl său a fost transferat în León și toată familia sa s-a mutat acolo. Rajoy a fost înrolat în armată, împreună cu frății săi Luis și Enrique, și a petrecut zece ani acolo până când s-a muta la Școala Jesut în Vigo. După ce a terminat liceul, s-a dus la universitate, la Facultatea de Drept din Santiago de Compostela.

Rajoy a absolvit Universitatea din Santiago de Compostela și a trecut examenul pentru a intra în seviciu public, devenind cel mai tânăr angajat din istorie la 23 ani.

Rajoy s-a căsătorit cu Elvira Viri Fernández Balboa pe 28 decembrie 1996, pe Insula La Toja (Pontevedra). doi copii. În timpul campaniei din 2011, Rajoy și-a publicat autobiografia, "En Confianza" ("În Confidență").

Cariera politică

Ministru de Interne: 1996–2004

Un asociat cu vechime al lui José María Aznar, Rajoy a intrat în politica națională când Aznar a devenit Prim-Ministru în 1996 cu ajutorul Partidului Naționalist Basc (PNV) și al Coaliției Canare, devenind Ministru al Administrației Publice și mai târziu, Ministru al Educației și Culturii.

El a manageriat cu succes campania electorală a Partidului Popular pentru Alegerile din 2000. În februarie 2001, a fost numit Ministru de Interne, după ce Jaime Mayor Oreja a decis să fie cap de listp pentru PP pentru alegerile basce din 2001.

Lider al Partidului Popular

Pe 30 august 2003, Aznar a anunțat că se va retrage din polannounced that he would retire from poitică la aelegrile din 2004 și l-a propus pe Rajoy ca succesor. Dupa al 14-lea Congres al Partidului Popular din octombrie 2004, Rajoy a devenit noul președinte al partidului. Atunci fiind în opoziție, an fața socialiștilor.

Lider al opoziție: 2004–2011

Pe 11 martie 2004, cu trei zile înainte de aelegrile generale din 2004, Madridul a fost terorizat de Atentatele teroriste din 2004. Guvernul de la aceea vreme a dat vina inițial pe gruparea separatistă bască, ETA. Guvernul lui Aznar a insistat în acuzarea grupării ETA de atacuri, Rajoy crezând acestea deoarece era convins de capabilitatea și dorința lor de a comite astfel de crime. Guvernul a fost acuzat că a acuzat gruparea ETA în loc să se pregătească pentru alegerile, deși aveau șanse mici de a le câștiga. Totuși, după cercetări a fost descoperit că nu ETA a comis atentatele, ci al-Qaida.

Pe 14 martie 2004, Partidul Socialist sub conducerea lui José Luis Rodríguez Zapatero, a câștioturigat alegerile cu o majoritate de 1.300.000 de voturi peste Partidul Popular, obținînd 164 de deputați, în timp ce PP a obținut doar 9.763.144 de voturi și 148 de deputați. Rajoy a fost ales pentru provincia Madrid.

Pe 1 decembrie 2005, Rajoy a supraviețuit unui accident de elicopter împreună cu Președintele Guvernului Regional Madrid, Esperanza Aguirre; el și-a rupt un deget în accident.

Rajoy a intrat într-o situație dificilă după ce Alberto Ruiz Gallardón, primarul Madridului, i-a cerut să fie acceptat pe listele PP pentru aelegrile generale din 2008. Decizia sa finală a fost de a-l lăsa în afara listei pe Gallardón, acțiune care a provocat alienație în rândul votanților. Jurnaliștii au agrumentat că asta l-ar putea costa pe Rajoy pierderea alegerilor. În orice caz, asta cauzat mult stres pentru el și partidul său.

Pe 30 ianuarie 2008, Rajoy a primit suportul lui Angela Merkel și al lui Nicolas Sarkozy pentru alegeri. Partidul Popular a fost înfrânt la alegerile generale, dar oricum, Rajoy a continuat să conducă partidul în opoziție.

Campania electorală

Campania a fost dominată de probleme economice. "Campania electorală începe, zdrobită de situația economică", aziarul spaniol El Pais pe 2 septembrie 2011; în aceeași zi, El Mundo titra cum "campania șomerilor a început". Rata mare a șomajului era o mare problemă în campanie. Aproape cinci milioane de ouameni nu aveau servici la momnetul respectiv.

Rajoy se adresa spunând că rata șomajul este inacceptabilă, datele arătând că 4.350 de oameni pe zi îsi pierd locul de muncă, în octombrie 2011. Socialiștii spuneau că "el nu a știut cum să managerieze economia Spaniei și acum plătesc prețul pentru asta". El a promis că va scoate Spania din această criză și va redeveni confidentă investitorilor internaționali și că va reduce datoriile statului. Criza din Grecia a început să pună probleme economiilor slabe, precum Spania, așa că sloganul Partidului Popular către voptanți era "Alătură-te schimbării!". Ei doreau taxe mai mici și firme mici, care să îi poată angaja; beneficii pentru cei angajează oameni tineri; contracte mai flexibile și negocieri de salarii, pentru a încuraja antreprenorii să își formeze afacei. În același timp, ei doreau să protejeze sănătatea cetățenilor și o educație mai bună, salvând bani prin eficiență ți un management mai bun.

Prim-ministru al Spaniei

În noiembrie 2011 partidul lui Rajoy a câștigat cea mai mare majoritate din istoria Parlamentului Spaniei, de când țara a revenit la democrație în 1975, obținând 186 din cele 350 de locuri în Camera Inferioară. Votanți sperau ca el va reuși să scoată Spania din criza care a măcinat întreagul continent. După alegerile generale din 2011, Rajoy a fost ales prim-ministru de către Camera Deputaților, pe 21 decembrie 2011.

Guvernul condus de Rajoy este format din treisprezece miniștri, cel mai mic număr din istoria democratică a Spaniei. Ministerele Culturii, Științei și al Politicii Teritoriale s-au terminat, iar Ministerul Economiei și Finanțelor a fost împărțit în două noi ministere. Ministerul Agriculturii a rămas intact, în ciuda discursului lui Rajoy, dare indica dorința opoziției. Printre miniștri se aflau și Cristóbal Montoro Romero, Ministru de Finațe, și Miguel Arias Cañete, Ministru al Agriculturii, aceștia fiind membri și în guvernul lui José María Aznar, ei continuând să ocupe aceleași posturi.

Note

Legǎturi externe

• Cabinetul miniștrilor al guvernului Mariano Rajoy
• Site-ul Partidului Popular Arhivat în 28 septembrie 2007, la Wayback Machine.
• Paginǎ Personalǎ

Căsătoriile între persoane de același sex în Spania au fost legalizate în 2005. În 2004 noul guvern socialist, condus de președintele José Luis Rodríguez Zapatero, a început o campanie pentru legalizarea lor, inclusiv a adopției de către cuplurile de același sex. După multe dezbateri, parlamentul Spaniei (Cortes Generales) a aprobat la 30 iunie 2005 o lege care permite căsătoria între persoane de același sex. Legea a fost publicată la 2 iulie 2005 și a intrat în vigoare la 3 iulie 2005.

Deși susținută de 66% din spanioli, ratificarea legii nu a fost lipsită de controverse. Principalul oponent a fost Biserica Catolică, argumentând că o astfel de lege slăbește instituția căsătoriei. Alte asociații și-au exprimat la rândul lor îngrijorarea față de viitorul familiei în eventualitatea că dreptul de a adopta copii ar fi acordat și cuplurilor homosexuale. În toate părțile Spaniei au avut loc demonstrații publice cu participarea a zeci de mii de persoane, unele în favoarea și altele împotriva promulgării acestei legi. După ce căsătoria între persoane de același sex a fost aprobată, Partidul Popular, de orientare conservatoare, a atacat legea în Curtea Constituțională.

Aproximativ 4.500 de cupluri de același sex s-au căsătorit în Spania în primul an de la legalizare. La scurt timp după aprobarea legii au apărut întrebări în privința statutului legal al cuplurilor homosexuale căsătorite în Spania dar care provin din țări în care astfel de căsătorii nu sunt legale. Ministerul Justiției a dispus printr-un ordin ca legea să se aplice numai cuplurilor în care cel puțin o persoană să fie de cetățenie spaniolă, indiferent dacă țara celui de-al doilea recunoaște sau nu căsătoria între persoane de același sex. Totuși, două persoane care nu au cetățenie spaniolă se pot căsători dacă ambele au reședință legală în Spania.

Istorie

Prima recunoaștere legală a cuplurilor homosexuale în Spania a avut loc în 1998, când Catalonia a început să permită uniunile civile între persoane de același sex. Aceste parteneriate ofereau doar o parte din drepturile specifice căsătoriei, precum dreptul la proprietate comună sau la moștenire. După exemplul catalan din ce în ce mai multe regiuni au legalizat uniunile începând cu sfârșitul anilor 1990. În 2005, uniunile civile erau recunoscute în douăsprezece comunități autonome: Andalusia, Aragon, Asturias, Cantabria, Catalonia, Extremadura, Insulele Baleare, Insulele Canare, Madrid, Navarra, Țara Bascilor și Valencia. Legislația Spaniei permitea încă de atunci adopția copiilor din partea persoanelor necăsătorite, așadar cuplurile gay puteau să înfieze copii, deși doar unul dintre parteneri era considerat părinte din punct de vedere legal. În pofida faptului că le recunoșteau ca atare, comunitățile autonome nu aveau autoritatea de a legaliza căsătoriile între persoanele de același sex, deoarece Constituția Spaniei conferă statului spaniol dreptul exclusiv de a elabora legi în domeniul căsătoriei.

La 30 iunie 2004 ministrul spaniol al justiției, Juan Fernando López Aguilar, a anunțat că a fost aprobat un plan guvernamental provizoriu pentru legalizarea căsătoriei între persoane de același sex de către Congresul Deputaților. Acest plan îndeplinea o promisiune electorală făcută de premierul Spaniei (numit și „Președintele Guvernului”), José Luis Rodríguez Zapatero, la numirea sa în funcție. Ministrul López a mai anunțat două propuneri introduse de partidul Convergència i Unió: una conferea statut legal cuplurilor necăsătorite (numite parejas de hecho, sau „uniuni de facto”), atât heterosexuale cât și homosexuale, și cealaltă permitea persoanelor transgen să le fie schimbat numele și sexul trecute în actele de identitate fără a fi necesară operația chirurgicală de schimbare de sex.

Legea care permite căsătoriile între persoane de același sex a fost aprobată de cabinet pe 1 octombrie 2004. Aceasta a fost propusă parlamentului pe 31 decembrie 2004 și a fost aprobată de Congresul Deputaților pe 21 aprilie 2005. Legea a fost însă respinsă de Senat pe 22 iunie 2005, unde Partidul Popular s-a coalizat cu Partidul Democrat Creștin Catalan și a reușit să strângă 131 de voturi față de cele 119 ale susținătorilor proiectului de lege. Legea a revenit la deputați, care în Spania pot trece peste deciziile Senatului. Deputații au aprobat legea pentru a doua oară la 30 iunie 2005 cu 187 de voturi pentru, 147 de voturi împotrivă și 4 abțineri.

După aprobarea finală a legii pe 2 iulie 2005, Spania a devenit a treia țară din lume care să recunoască legal căsătoriile între persoane de același sex, după Țările de Jos și Belgia.

Prima căsătorie între cupluri de același sex a avut loc la opt zile după legalizare. Aceasta a fost sărbătorită la sediul consiliului local din Tres Cantos, o suburbie a Madridului, și a avut loc între Carlos Baturin și Emilio Menéndez. Prima căsătorie între două femei a avut loc la Barcelona, unsprezece zile după intrarea în vigoare a legii.

În ciuda acestor eforturi înspre egalitatea drepturilor între sexe rămânea o problemă legală: copiii născuți în cadrul unei familii de lesbiene erau recunoscuți automat doar în calitate de copii ai mamei biologice; cealaltă mamă era obligată să urmeze un proces costisitor și anevoios de înfiere. Același drept era însă oferit cuplurilor heterosexuale (chiar și necăsătorite), unde partenerul masculin era recunoscut automat ca părinte chiar dacă nu era tatăl biologic. Pe 7 noiembrie 2006, Guvernul Spaniei a amendat legea reproducerii asistate, oferind mamei nebiologice dreptul de a fi considerată părinte în cadrul unei căsătorii lesbiene.

Ratificarea Legii 13/2005

Legea căsătoriei între persoane de același sex a fost propusă pe 30 iunie 2004 de Ministerul Justiției și a fost trimisă Consiliului General al Puterii Judiciare (Consejo General de Poder Judicial) pentru analiză. Deși a admis că discriminarea existentă împotriva homosexualilor este inacceptabilă, Consiliul a fost destul de critic pe subiectul extinderii dreptului de căsătorie la cuplurile homosexuale. Consiliul a argumentat că acest drept nu este impus de Constituția Spaniei și că discriminarea se poate rezolva și prin alte căi, precum legalizarea națională a uniunilor civile.

În ciuda acestui raport negativ, guvernul a trimis legea propusă Congresului Deputaților la 1 octombrie 2004. Cu excepția Partidului Popular și Uniunii Democrate a Cataloniei (Unió Democrática de Catalunya), toate partidele parlamentare au aprobat această lege. Pe 21 aprilie 2005 Congresul a aprobat legea, cu 183 de voturi pentru, 136 împotrivă și 6 abțineri (inclusiv una din partea unui membru al Partidului Popular). Legea ce permite căsătoria între persoane de același sex este foarte scurtă, constând într-un singur paragraf care este adăugat la articolul 44 al Codului Civil Spaniol:

„El matrimonio tendrá los mismos requisitos y efectos cuando ambos contrayentes sean del mismo o de diferente sexo.”
„Căsătoria va avea aceleași efecte indiferent dacă persoanele implicate sunt de sex opus sau de același sex.”

În concordanță cu prevederile constituționale, textul aprobat de Congres a fost trimis Senatului. Pe 21 iunie 2005 o serie de experți au fost chemați la Senat pentru a dezbate legea. Experții au avut opinii divergente. Unii au considerat că adopția din partea cuplurilor de același sex nu are niciun efect asupra dezvoltării copilului, cu excepția, poate, a unei toleranțe sporite pentru homosexualitate. Psihiatrul conservator Aquilino Polaino, chemat de Partidul Popular, a numit homosexualitatea o „boală” și o „tulburare emoțională”, argumentând că „mulți homosexuali au antecedente de viol și de abuz sexual începând din copilărie” și că homosexualii în general provin din familii cu „tați ostili, alcoolici și distanți” și mame care sunt „mult prea protective” cu băieții și „reci” cu fetele. Unii membri proeminenți ai Partidului Popular s-au distanțat mai târziu de declarațiile lui Polaino, spunând că acestea nu reflectă opinia partidului.

Senatul a respins textul aprobat de Congres. Vetoul a fost propus de Partidul Popular și respingerea legii a fost aprobată cu 131 de voturi pentru, 119 împotrivă și două abțineri. Din această cauză textul a fost trimis înapoi Congresului. Pe 30 iunie 2005 a fost aprobat a doua oară de către Congres, care, în concordanță cu prevederile constituționale, a avut puterea de a anula decizia Senatului. În al doilea vot al Congresului legea a fost aprobată cu 187 de voturi pentru, 147 de voturi împotrivă și patru abțineri. Acest vot a avut loc după ce Președintele Zapatero a luat cuvântul în parlament pentru a susține legea, spunând „Noi mărim oportunitățile pentru bucurie în rândul vecinilor noștri, colegilor noștri, prietenilor noștri și rudelor noastre. În același timp, construim o societate mai decentă.” Lui Mariano Rajoy, șeful Partidului Popular (în opoziție), nu i s-a permis să se adreseze parlamentului după discursul lui Zapatero; Rajoy l-a acuzat pe Zapatero că segregă societatea spaniolă.

Când presa l-a întrebat pe Regele Juan Carlos I dacă va aproba legea pentru legalizarea căsătoriilor dintre persoane de același sex, acesta a răspuns „Soy el Rey de España y no el de Bélgica” („Sunt Regele Spaniei și nu al Belgiei”), făcând aluzie la Regele Baudouin I al Belgiei, care a refuzat să semneze legea belgiană ce legalizează avortul. Regele Spaniei a aprobat Legea 13/2005 pe 1 iulie 2005; aceasta a apărut în Boletín Oficial del Estado (publicația oficială a guvernului spaniol) pe 2 iulie 2005 și a intrat în vigoare pe 3 iulie 2005.

Reacții

Un sondaj din aprilie 2005, realizat de Centro de Investigaciones Sociológicas (Centrul pentru Investigații Sociologice, o agenție guvernamentală) a constatat că 66% dintre spanioli sunt de acord cu legalizarea căsătoriei între persoane de același sex. Un alt sondaj, realizat de Instituto Opina cu o zi înaintea legalizării, arată că susținerea pentru căsătoria între persoane de același sex era de 62,1%, iar cea pentru adopția din partea cuplurilor de același sex era de 49,1%. Același institut a sondat opinia publică și la nouă luni după legalizare și a constatat că 61% din cei intervievați sunt de acord cu decizia guvernului de a legaliza această formă de căsătorie.

Aprobarea legii a stârnit reacții negative din partea Bisericii Catolice, inclusiv Papa Ioan Paul al II-lea, care se temea de o slăbire a valorilor familiale, și Papa Benedict al XVI-lea. Cardinalul Lopez Trujillo a spus că biserica face un apel urgent la libertatea de conștiință a romano-catolicilor, încurajându-i să se opună legii. El a adăugat că toți credincioșii catolici ai căror profesii au legături cu implementarea căsătoriilor între persoane de același sex ar trebui să se opună, chiar dacă riscă să își piardă locurile de muncă.

Susținătorii drepturilor gay au argumentat că deși biserica este opusă căsătoriei civile (nereligioase) heterosexuale, opoziția sa în acest domeniu nu este atât de puternică; de exemplu, biserica nu s-a opus căsătoriei lui Felipe, Prințul Asturias-ului, cu Letizia Ortiz, care a divorțat dintr-o fostă căsătorie civilă. Biserica nu a putut să strângă destulă susținere ca să influențeze ratificarea legii, deși 82% dintre spanioli se identifică ca fiind catolici. Sociologii cred că acest lucru este cauzat de creșterea liberalismului în ultimii ani, mai ales în domeniul drepturilor individuale, spațiu unde biserica avea în trecut cea mai mare influență, cu precădere în domeniul familiei. Un sondaj arată că trei sferturi dintre spanioli cred că mai marii bisericii au pierdut contactul cu realitatea socială. O altă explicație este faptul că, după moartea dictatorului Francisco Franco în 1975 influența bisericii asupra societății spaniole a scăzut, urmare a faptului că regimul lui Franco avea legături strânse cu biserica. Sondajele constată că aproape jumătate dintre spanioli nu merg "aproape niciodată" la biserică.

Președintele Zapatero a răspuns criticilor din partea Bisericii Catolice cu următoarele:

„Astăzi societatea spaniolă le răspunde celor care timp de patru ani au fost umiliți, care și-au văzut ignorate drepturile, ofensată demnitatea, negată identitatea și limitată libertatea. Astăzi societatea spaniolă garantează acestor persoane respectul pe care acestea îl merită, le recunoaște drepturile, le restabilește demnitatea, le afirmă identitatea și le oferă libertate.”

„Căsătoria și familia nu suferă nici un prejudiciu dacă două persoane de același sex primesc dreptul de a se căsători. Dimpotrivă, acești cetățeni au acum șansa de a-și organiza viețile în conformitate cu normele și cerințele maritale și familiale. Nu numai că nu este nicio amenințare la instituția căsătoriei, ci această lege tocmai recunoaște căsătoria și îi dă valoarea cuvenită. Conștient că unele persoane și instituții se împotrivesc profund acestei schimbări legislative, aș vrea să spun că, precum alte reforme la codul căsătoriei, această lege nu va aduce rezultate negative, singura consecință fiind evitarea suferinței fără sens a ființelor umane. O societate care evită suferința fără sens a cetățenilor săi este o societate mai bună. În orice caz, vreau să îmi exprim respectul profund față de aceste persoane și instituții [care se opun legalizării], și cer același respect din partea tuturor care sunt de acord cu această lege. Pentru homosexualii care au tolerat personal abuzurile și insultele atâția ani, vă cer ca pe lângă curajului de care ați dat dovadă în lupta pentru drepturi civile să oferiți și un exemplu de generozitate și bucurie față de toate credințele.

Pe 19 iunie 2005 a avut loc un protest public împotriva legii. Manifestanții au fost conduși de membrii ai Partidului Popular, episcopi spanioli și reprezentanți ai Forului Spaniol al Familiei. Aceștia au spus că au reunit 1,5 milioane de persoane împotriva a ceea ce ei considerau un atac asupra familiei tradiționale; o delegație guvernamentală a numărat doar 166.000 de participanți la acest eveniment. La două săptămâni după acest protest, Federația Lesbienelor, Gay-lor, Transsexualilor și Bisexualilor (FELGT) a organizat un marș pro-legalizare, la care au estimat că au participat două milioane de persoane; surse ale poliției au numărat doar 97.000 de persoane. Ambele evenimente au avut loc în Madrid, în acel timp condus de Partidul Popular (conservator).

Un număr de episcopi spanioli au spus că, prin echivalența cuplurilor între persoane de același sex cu cele de sex opus, guvernul a slăbit căsătoria, pe care ei o definesc exclusiv ca un cuplu între un bărbat și o femeie. Forul Spaniol al Familiei și-a exprimat îngrijorarea asupra posibilității cuplurilor gay de a adopta și de a crește copii, și a argumentat că înfierea nu este un drept al părinților, ci al copiilor adoptați. Asociațiile gay au răspuns că adopția de către cuplurile homosexuale a existat de mult timp, într-o formă de facto, fiindcă multe cupluri creșteau copii care erau oficial adoptați doar de unul dintre părinți. Chiar înaintea legalizării căsătoriei între persoane de același sex adopția din partea cuplurilor homosexuale era deja legală în Navarra, Asturias, Aragon, Țara Bascilor și Catalonia. De asemenea asociațiile gay au susținut că nu este niciun argument științific cum că orientarea sexuală a părinților ar cauza probleme de dezvoltare la copiii adoptați. Acest punct de vedere este susținut oficial de Școala Spaniolă de Psihologie, care a reafirmat că homosexualitatea nu este o afecțiune medicală.

Contestarea legii în instanță

În data de 21 iulie 2005, un judecător din orașul Dénia a refuzat să emită certificatul de căsătorie unui cuplu lesbian. Concomitent, judecătorul a depus o contestație constituțională împotrivă căsătoriei între persoane de același sex, la Curtea Constituțională a Spaniei. El și-a bazat contestația pe articolul 32 al Constituției, care conține fraza: „Bărbații și femeile au dreptul de a intra în căsătorie cu deplină egalitate juridică”.

În august 2005, un judecător din Gran Canaria a refuzat să emită certificate pentru trei cupluri homosexuale și a formulat încă o contestație constituțională.

În decembrie 2005, Curtea Constituțională a respins ambele contestații din motivul că judecătorii nu au dreptul să pună la îndoială legea, doar să o aplice.

Pe 30 septembrie 2005, Partidul Popular a inițiat o contestație constituțională separată, cauzând controverse și diviziuni în partid. Curtea Constituțională încă nu a răspuns la acest caz (2007).

Probleme legate de reședință

La scurt timp după aprobarea legii au apărut numeroase întrebări legate de statutul legal al căsătoriei între persoane care nu au cetățenie spaniolă, după ce a fost respinsă căsătoria unui cetățean spaniol cu a un indian, ambii trăind în Catalonia. Totuși, pe 22 iulie un alt judecător din Catalonia a permis o căsătorie între o femeie spaniolă și partenera ei argentiniană. Acest judecător a argumentat că dreptul la căsătorie în Spania are precedență asupra interzicerii căsătoriei între persoane de același sex în Argentina.

Pe 27 iulie Junta de Fiscales de Sala, o asociație de avocați având rol de consilier pe lângă procurorul-general, a emis o opinie care spunea că spaniolii au dreptul să se căsătorească cu parteneri de același sex provenind din țări care nu recunosc această formă de căsătorie. Căsătoria rezultantă ar fi validă în Spania, dar nu neapărat în țara de origine a partenerului străin. O ordonanță apărută în publicația oficială a guvernului afirmă:

„O căsătorie între un spaniol și un străin sau între doi străini rezidenți în Spania va fi validă din cauza aplicării legii spaniole materiale, chiar dacă legislația națională a cetățeanului străin nu permite sau nu recunoaște validitatea acestor căsătorii.”

Instrucțiunile Ministerului Justiției spun că toate consulatele sau ambasadele Spaniei din străinătate pot procesa documentația preliminară pentru căsătorii între persoane de același sex. Cel puțin un partener trebuie să fie cetățean spaniol, rezident în zona de demarcare a consulatului respectiv. Totuși căsătoria efectivă poate avea loc la consulat numai dacă legile locale permit căsătoria între persoane de același sex. Ca urmare numai consulatele spaniole din Boston, Bruxelles, Amsterdam, Toronto, Montréal, Ottawa și Cape Town au dreptul să încheie această formă de căsătorie. În toate celelalte cazuri, partenerii trebuie să se căsătorească pe teritoriul Spaniei.

Cuplurile străine au dreptul să se căsătorească în Spania numai dacă ambii parteneri sunt rezidenți în Spania.

Statistici

Pe 4 septembrie 2005, ziarul conservator La Razón a publicat date despre căsătorie oferite de 273 de oficii de stare civilă (dintr-un total de 437 de oficii în toată țara). Aceste date arată că dintr-un total de 35.000 de căsătorii, doar 24 au avut loc între persoane de același sex. Ziarul a argumentat că aceste statistici contrazic prioritatea cu care guvernul a tratat Legea 13/2005 și cererile asociațiilor de drepturi LGBT care susțineau că de această lege ar beneficia între 5 și 10% din populație. Pe 27 decembrie 2005, Ministerul Justiției a declarat că în cele 200 de oficii de stare civilă care aveau date computerizate au avut loc 327 de căsătorii între persoane de același sex până la data de 5 decembrie 2005. Acest raport arată că 90 dintre aceste căsătorii au avut loc în Madrid, 63 în Valencia, 35 în Barcelona și 18 în Sevilia). În restul țării nu s-a făcut deosebire statistică între căsătoriile între persoane de același sex și cele între persoane de sex opus.

În martie 2006, Pedro Zerolo, membru al guvernului spaniol, a anunțat că au fost încheiate mai mult de 1.000 de căsătorii între cupluri homosexuale. 800 din acestea au fost înregistrate în zone cu oficii complet computerizate (acoperind aproximativ jumătate din țară), iar cel puțin 200 au fost înregistrate în restul țării. Zerolo a adăugat că aproximativ una din fiecare zece căsătorii din Spania este între cupluri de același sex. Asociația spaniolă pentru drepturi LGBT, FELGT, a anunțat că, în primul an al legalizării, s-au căsătorit 4.500 de cupluri gay și lesbiene, au fost făcute 50 de cereri pentru adopție, iar trei cupluri între persoane de același sex au divorțat.

Note

Legături externe

• Spania: legalizarea căsătoriei între homosexuali, BBC Romanian, 29 iunie 2005
• Nunți între homosexuali și în Spania Arhivat în 27 septembrie 2007, la Wayback Machine., 9AM.ro, 1 iulie 2005